Îmi plac lucrurile simple, ușor de înțeles, ușor de transmis mai departe. Caut simplitatea și claritate în relațiile mele cu oamenii și, de bună seamă, în farfuriile pe care le creez. De fapt, aceste farfurii reprezintă o bună parte din relația mea cu oamenii. M-am obișnuit ca în ultimii ani să mă exprim mai mult prin mâncare, mai puțin prin vorbe. Nu cred că e grav sau indezirabil, consider însă că felul în care gătesc și felul în care comunic asta ar trebui să se completeze, după cum sunt convins că exercițiul căutării clarității în exprimarea în public pe orice temă, mă ajută să găsesc claritatea din farfurie.
Mi-e foarte clar faptul că am evoluat mult în ultimii ani și că mi-e tot mai ușor să-mi transform gândurile despre mâncare în farfurii suficient de simple și de spectaculoase. Cele mai multe dintre ele ajung în meniurile clienților mei, unele, puține, ajung aici pe blog sau pe pagina mea de Facebook. Aș împărți mai mult, recunosc, sunt tentat să postez tot ce fac, să dau mai departe bucuria pe care o simt când sunt mulțumit de cum arată una dintre farfuriile mele. Am constatat că uneori alerg prea repede pentru cititorii mei, că uneori uit că publicul căruia am ales să-i vorbesc despre mâncare nu e reprezentat de bucătarii profesioniști, de proprietarii de restaurante ori de amatorii foarte antrenați, uneori uit că am ales să le ofer un serviciu celor care s-ar împrieteni cu bucătăria, dar nu știu de unde s-o apuce, uneori uit că acest blog le e destinat în primul rând celor aflați la începutul călătoriei lor în minunata lume care e bucătăria. Din fericire, cititorii mei reacționează repede și sunt adus cu picioarele pe pământ înainte să mă ia vântul. Sau valul.
Analizând ultimele mele ieșiri în public (mă refer aici la ocaziile în care am fost invitat să vorbesc în cadrul unor conferințe pe diverse teme), am ajuns la concluzia că prestația mea de pe podium e prea departe de prestația mea din farfurie, că îmi lipsește claritatea, că n-am coerență în transmiterea mesajului. Da, eu, omul de radio, ziaristul, omul de televiziune, uitasem, îngropat între cărți cu rețete și farfurii mai mult sau mai puțin complicate, să vorbesc cu oamenii privindu-i în ochi. Sigur, ca și în cazul gătitului, exprimarea clară e o chestiune de antrenament conștient și asumat. A fost mai greu să-mi dau seama că am nevoie de ajutor decât să îndrept neajunsurile. Apoi a devenit simplu și clar.
Ajutorul meu are un nume care sună plăcut, o atitudine deschisă și o față frumoasă, prietenoasă. Aceste lucruri, dar și faptul că știam deja despre ea, m-au făcut să accept foarte repede contribuția Amaliei Sterescu la recuperarea vorbitorului din mine. Trebuie să vă spun că e bună, e foarte bună la lucrul acesta. Am avut nevoie de foarte puțin timp împreună pentru ca eu să înțeleg fără urmă de îndoială care sunt plusurile și minusurile mele, care sunt barierele pe care mi le-am pus singur în față, ce stă între mine și publicul căruia mă adresez, ce gesturi, ce cuvinte, ce accente ajută mesajul meu să ajungă la oameni în mod corect, clar și concis. Acum e mult mai bine. Mi-e din nou bine cu mine, pot să mă gândesc din nou să accept invitații de genul „ne-am dori să vorbești la evenimentul nostru”, invitații pe care le refuzam în trecutul nu foarte îndepărtat, nu pentru că nu aș fi avut ce să spun, ci pentru că ajunsesem la concluzia că nu o pot face într-un fel care să schimbe cu adevărat ceva în mintea persoanelor care mă ascultă.
Acest articol nu e unul din categoria „știu să vorbesc, lăsați conferințele să vină la mine”, nici vorbă. E un articol din categoria „mulțumesc, Amalia Sterescu, mi-ai făcut un bine, sper să-l pot întoarce într-o zi”. Să fii sănătoasă. Și voi la fel.
