Învăţătorul meu are multe chipuri, vorbeşte în multe feluri, e când femeie, când bărbat, are drag de ceea ce face şi, mai ales, mă însoţeşte pe mine peste tot, încă din prima zi de şcoală. Înţelegeţi de ce nu puteam să las toată viaţa să treacă pe lângă mine fără să vă vorbesc despre Învăţătorul meu.
În copilărie am fost teribil de superficial, parcă aş fi ştiut că urmează să devin bărbat. Am remarcat imediat faptul că primul meu învăţător era o femeie.
Atât de frumoasă încât putea să nu ştie nimic despre copii sau despre ce are de făcut că nu mă interesa. Mi-am lăsat mama înlăcrimată de emoţie, m-am uitat la copiii care plângeau ca la nişte proşti şi mi-am urmat obiectul fascinaţiei aşa cum urmează o molie lumina unui felinar. În următorii patru ani, printre bastonaşe, înmulţiri cu 2 şi cu 3, pete de tempera pe uniformă şi păduchii luaţi de la un coleg mai darnic prin intermediul chipiului, am aflat că superficialitatea nu-i bună, că femeia e şi deşteaptă, nu doar frumoasă şi că Ana are mere. Şi altele, dar a venit clasa a V-a şi am întâlnit dintr-o dată Învăţătorul Cu O Mie De Feţe.
În fine, nu erau chiar o mie, erau doar atâtea câte aveau profesorii care se perindau prin clasa noastră de la o oră la cealaltă. Învăţătorul de geografie (tot femeie) mi-a arătat prima nucă de cocos din viaţa mea, primul dinte de rechin şi prima carte de Thor Heyerdahl. Învăţătorul de fizică, proaspăt ieşit din facultate, creţ ca africanii (deşi era sârb), deţinătorul adevărului despre merele care cad din copaci şi lumina ce se sparge în şapte culori mi-a insuflat interesul pentru miracolul prin care poţi afla unde se
întâlnesc două trenuri care pleacă din gări diferite, unul spre celălalt, cu viteze diferite, cu ….ei, dar poate nu vă interesează toată povestea asta, aşa că o să trec la Învăţătorul de matematică. El mi-a fost şi diriginte şi prieten şi dacă nu a reuşit să mă convingă că matematica-i bună la ceva (bine, ştiu că e dar nu mă obligaţi să o şi înţeleg), m-a învăţat cât e de important să încerci, să vrei să faci, să vrei să poţi. A mai fost acolo şi Învăţătorul de limba franceză (o doamnă uşor distantă) de la care am aflat că furculision nu e un cuvânt acceptat de Academia Franceză în ciuda strădaniilor internaţionale şi Învăţătorul de limba rusă (frumoasă doamnă) de la care am aflat despre semnul tare şi semnul moale, două simboluri ruseşti prezente în ardeleneasca vorbită dar absente din alfabetul limbii române. Lucru care mă întristează puţin, ştiţi, ardelenii au câteva expresii savuroase care sunt condamnate la oralitate pentru că pur şi simplu nu pot fi scrise. Asta e!
La liceu, alt Învăţător de fizică. Prietenos în felul în care sunt prietenoşi fraţii mai mari la ţară (mă rog, erau, în vremurile bune), ţi-era drag, îţi venea să-l baţi pe umăr ca pe colegii tăi de clasă dar te opreai la timp şi-i spuneai „nenea” sau „bace” sau „bădiţă”.
Adică „domnule profesor”. Impunea respect prin atitudine şi prin ştiinţă. Aş fi învăţat orice teoremă, orice postulat doar să nu-l dezamăgesc. Pun pariu că l-am dezamăgit totuşi în câteva rânduri. Sau poate nu, că doar ştia că-s un copil, uşor de smintit de pe calea dreaptă. Tot la liceu am cunoscut istoria, în persoana altui Învăţător (o doamnă cu care m-am întâlnit recent pe stradă şi cu care am schimbat câteva cuvinte). Pe care l-am îndrăgit atât de mult încât am decis să dau bac-ul din istorie, la oral. Singurul din promoţie. Motiv pentru care comisia a avut vreme să mă întoarcă pe toate părţile, să mă plimbe prin Valea Regilor, Dăbâca şi Dealul Spirii. Până la urmă mi-au dat un 9 şi m-au lăsat să plec.
Mi-ar plăcea să spun lucruri frumoase şi despre Învăţătorul de Limba şi literatura română. Să vă spun că mi-a insuflat dragostea pentru lectură, pentru marii scriitori, pentru sensibilitatea poeţilor şi pentru
misterele gramaticii. Din păcate aici am avut un pic de ghinion. În sensul că dacă Învăţătorul de Limba şi literatura română nu era o doamnă cu grave dezechilibre psihice care mi-a smuls perciunii pentru că mă suspecta de copiere (am detestat copiatul mereu), apoi de bună seamă era o doamnă în pragul pensionării, îngrijorată mai mult de propria tensiune arterială decât de „ce a vrut să spună poetul”. Sau era o doamnă care ne dicta comentarii până ne lua amocul şi ne înţepeneau încheieturile. Dar, nu-i aşa, viaţa nu-i perfectă şi cine a vrut să înveţe a învăţat şi din experienţele reuşite şi din cele mai puţin reuşite. Până la urmă, toate-s trecătoare, mie mi-au plăcut limba noastră şi literatura lumii încă înainte de a merge la şcoală iar în ceea ce priveşte comentariile, am preferat mereu să le fac eu, nu să mi le dicteze cineva. În consecinţă, când începea să mă doară încheietura, o relaxam desenându-l pe Bruce Lee, marele filosof chinez care ne învaţă că omul trebuie să fie ca apa, adică să ia forma vasului în care se află.
Am mai avut şi alţi Învăţători în viaţă, după ce am ieşit din sistemul de învăţământ obligatoriu (ştiu,
legea zicea că nu e obligatoriu să faci 12 clase dar mama zicea, aşa că…tot obligatoriu se cheamă că era) dar nu voi vorbi despre ei aici, cu atât mai mult cu cât unii încă îşi mai pierd vremea cu mine încercând să mă înveţe diverse lucruri. Le va veni şi lor rândul într-o bună zi. Azi vreau doar să mă înclin în faţa Învăţătorului meu din primii 12 ani de şcoală , să îi mulţumesc pentru că a contribuit cu câteva tuşe esenţiale la tabloul care sunt şi să-i spun că dacă nu am ieşit o capodoperă, nu e vina lui.
