O însemnată parte a dragului meu pentru gătit și mâncare vine, sunt convins, de la tatăl meu. Nu a stat niciodată să mă învețe cum să fac anumite lucruri (mama e cu lecțiile, și doar la solicitare) însă m-a răbdat mereu pe lângă el (cu eforturi, sunt convins, pentru că nu prea-i place să aibă oameni în jur când gătește) în timp ce pregătea mâncarea pentru noi, în zilele în care n-o făcea mama. S-au prins de mine niște lucruri în timp, niște noțiuni de bază, niște deprinderi. Azi vă arăt o ciorbă de vițel făcută în stilul tatălui meu, o ciorbă care se acrește în farfurie (sigur, nefiind acrită în oală ar putea fi catalogată drept supă, dar se consumă ca o ciorbă, deci, în cărțile mele rămâne ciorbă), fie cu zeama în care s-au murat ardeii iuți, moarea de pe castraveți, zeama unei lămâi (nu-i greșit să pui zeamă de lămâie în ea în timp ce fierbe) sau smântână. Mie mi-e dragă libertatea asta pe care o oferă meseanului și mi-e tare la suflet ciorba în felul ăsta, poate și pentru că e de acasă.
Cum începe povestea: la o oală în care pui patru litri de apă, e bine să ai un kilogram de carne de vițel, cu oase cu tot (șiră, coaste, cap de piept, orice). Speli carnea și o porționezi, adică o tai în bucăți nu prea mari, nu prea mărunte. Opărești carnea și oasele apoi le pui la fiert în apă rece, pe foc mic. După ce fierb ele aproape un ceas (va trebui probabil să mai spumezi, nu-i mare lucru), pune în oală trei morcovi mari, curățați și tăiați cubulețe, doi păstârnaci nu prea mari, tăiați la fel, o rădăcină de pătrunjel și o gulie mică, tăiate și ele la fel.
Dacă vrei, poți pune în ciorbă puțină mazăre, inflorescențe de conopidă rupte-n bucăți mici, varză de Bruxelles și câteva frunze de țelină. Câteva tulpini de pătrunjel, legate laolaltă, ajută la aromă.
Lasă legumele să fiarbă în ciorbă, tot la foc mic, 25-30 de minute. Condimentează ciorba cu tarhon, sare și piper, stoarce-n ea zeamă de lămâie, dacă vrei. Dacă nu, fă cum poftești, oțiunile-s destule. Să fii sănătos.
