De săptămâna trecută joc în deplasare. E a patra zi în care mă aflu la Conacul lui Maldăr, la o zvârlitură de băț de Horezu, în Vâlcea. Mai stau câteva zile aici și, după ce plec, mă voi întoarce în scurtă vreme. Locul e foarte frumos și mi-ar fi plăcut să fiu aici în concediu. Treaba pentru care mă aflu aici nu-i relaxantă dar e, pentru mine, mai plăcută decât un concediu. Am sarcina de a construi un meniu pentru evenimente și unul după care să se gătească zi de zi în restaurantul conacului.
Provocarea-i faină și grea. Echipa din bucătărie e formată din femei din satul Măldărești, pline de bun simț, dornice să învețe lucruri noi și foarte, foarte harnice. Și fetele care se ocupă de servire sunt tot din sat. Am apucat să lucrez puțin cu ele, ne-am împrietenit („domnu’ Hădean, pe Facebook păreți mult mai dur”) repede, am văzut că nu mușcă nimeni pe nimeni și am apucat să facem câteva exerciții împreună. Ne-a ieșit binișor. De fapt, ne-a ieșit atât de bine încât după slujba de Duminică, în curte bisericii, bătrânele satului vorbeau despre urzicile fripte-n aluat pe care le-am servit cu o zi înainte:).
Ce mă sperie la experiența asta? Pfff, o grămadă de lucruri. Începând cu sursele de materie primă, care-s grozave dar lipsesc. Piața din Horezu funcționează o zi pe săptămână și-i destul de săracă (sâmbătă am plecat de acolo cu două legături de usturoi verde, aș mai fi putut cumpăra câteva ridichi, niște căpățâni de salată verde, ceapă uscată, ceapă verde și… cam atât. Brânza locală e cum n-ar fi, carne poți cumpăra dintr-un singur loc și varietatea nu-i prea mare. Râmnicu Vâlcea presupune un drum de 80 km dus-întors (în total) iar Craiova e la o oră și jumătate distanță.
Pe urzici te poți baza puțină vreme, ștevia, ștevia creață, sălățica, leurda și alte plante din flora spontană trec din lumea asta destul de repede, așa că nu le poți include într-un meniu decât ca apariții episodice. Cum ar veni, e distractiv tare. De ce nu avem producători locali, de ce avem mai mulți săteni în oraș decât pe câmp, de ce-i atât de greu să produci o brânză fără fire de păr în ea, de ce nu poți avea acces ușor la alimente de bază de o calitate bună, într-o Românie a secolului 21? Habar n-am, că dacă aș avea, aș spune.
De ce nu avem încă restaurante în ghidurile internaționale, deși avem tot mai mulți bucătari preocupați de progresul bucătăriei pe care o practică? Probabil și pentru că sursele principale de materie primă sunt fie inexistente, fie prea departe, fie prea supermarketuri prea puțin orientate spre nevoile clientului.
Ca să închei într-o notă optimistă și veselă, spun doar că am convingere că, așa cum am făcut pentru fiecare client pentru care am lucrat, voi găsi cele mai bune soluții pentru bucătăria de la Conacul lui Maldăr. Dacă veți trece pe aici în săptămânile următoare, veți avea surprize plăcute, așa cum au avut și oamenii care au fost cazați aici în week-end (am primit felicitări pentru mâncare de la oameni care nu mă cunoșteau dar și de la oameni care mă cunoșteau, felicitri pe care am fost bucuros să le transmit fetelor din bucătărie, în definitiv, munca grea a fost a lor).
Atâta-i povestea de azi. Să fiți sănătoși.