Ca să înțelegeți cum stau lucrurile în capul meu, vă spun mai întâi o poveste scurtă despre fumat: am început să fumez foarte devreme (prea devreme), ca orice copil prost care vrea să pară mai bătrân decât e, are de demonstrat mereu ceva cuiva și vrea să se integreze mai bine într-un grup format din alți copii proști. M-a ținut povestea asta cam 16 ani, până într-o zi când am decis că m-am otrăvit destul și am renunțat la fel de senin cum începusem, fără frisoane, fără să tușesc, fără regrete dar, de data asta, fără a vrea să demonstrez cuiva ceva. Nu încercam să-mi demonstrez nici măcar mie că mă pot lăsa, știam pur și simplu că zilele mele de fumător s-au încheiat și cu asta, basta. Au trecut de atunci mai bine de șase ani. Se fac șapte, în curând. Calitatea vieții mele a crescut, simt mirosurile și gusturile mai bine, respir mai bine, rezist mai mult la efort și, bonus maxim, a dispărut grija pentru pachetul de a doua zi, cea mai mare grijă pe care o aveam ca fumător. Au dispărut și îngrijorările de genul „pff, acolo nu se fumează, o să trebuiască să ies”, „cum merg cu avionul două ore fărăsă fumez?”, „ce mă fac în tren toată noaptea fără să fumez?”. Pe scurt, mi-e mai bine fără fumat. Încurajez pe oricine vrea să se lase, descurajez pe oricine vrea să se apuce și sfătuiesc pe oricine are-n gură o țigară electronică să arunce naibii sursa de otravă „curată”, mereu în pericol de explozie (nu-i poveste, am văzut cu ochii mei), cu potențial letal mai ridicat decât al țigărilor obișnuite. Așadar, înțeleg ce-i cu fumatul, cu dependența de nicotină, înțeleg de ce-i e greu unui fumător să se pună în papucii și-n plămânii nefumătorului.
Ajung acum și la tema principală a postării de azi: fumatul în locurile în care se mănâncă. Fumatul într-un loc în care se mănâncă e unul dintre cele mai dezgustătoare lucruri pe care-l poate face un om. Lipsă de respect la adresa mâncării, la adresa celor care mănâncă în același loc și la adresa propriei persoane. Lipsă de repsect la adresa bucătarului care a încercat (cel puțin la nivel teoretic) să facă o mâncare cu toate calitățile la ea, calități știrbite de prezența fumului de țigară. Asta-i doar o parte a problemei. Înțeleg teama patronilor de restaurante (cuvântul e larg și definește aici orice local în care se mănâncă) de a interzice fumatul în localurile lor. Nimănui nu-i convine să renunțe la clienții siguri de azi pentru niște clienți care s-ar putea să vină mâine, nu când chiriile-s mari, salariile personalului trebuie plătite, furnizorii așteaptă la ușă ori vin de-a dreptul peste tine și statul îți blochează conturile dacă nu-ți plătești dările. Pe de altă parte, într-un foodcourt de mall nu se fumează și se vând 5-6-10.000 de porții de mâncare zilnic, deci, mai mult curaj n-ar strica. Povestea cu spațiile delimitate în „pentru fumători” și „pentru nefumători” e doar o poveste, un mecanism nefuncțional, o portiță a lașului care nu vrea să-și asume răspunderea unei decizii ferme. Mă refer aici la Stat, entitatea care ar trebui să definească un „alb” ori un „negru” dar care preferă să lase o mulțime de tonuri de „gri”la libera interpretare a oricui. Mi-ar plăcea să avem o lege mai puțin șchioapă în sensul acesta. Mi-ar plăcea să se interzică fără echivoc fumatul în spațiile în care se mănâncă, mi-ar plăcea să pot alege între „mănânc aici” și”mănânc în altă parte” pe baza meniului, a servirii, a atmosferei, nu pe baza fumului de țigară. O lege de felul acesta nu ar obliga fumătorii să renunțe la fumat, m-ar ajuta în schimb pe mine să rămân nefumător, ar ajuta industria ospitalității să progreseze și să ofere servicii de o calitate mai bună (vă garantez, fine dining exclude prezența fumului de țigară deasupra farfuriei frumos ornate), ar ajuta sistemul sanitar și câteva milioane de sisteme nervoase din țara asta. Să fim sănătoși.
