*pentru a îndulci amarul acestui articol, am folosit poze făcute într-un loc pe care-l apreciez dar al cărui nume nu-l spun, de teamă că oarecine ar putea asocia bunul nume al localului cu relele practici despre care voi vorbi mai jos
La ce te aștepți când mergi să mănânci la restaurant (asta e o întrebare la care puteți să răspundeți, dacă vă vine)? Să intri într-un loc plăcut? Să fii întâmpinat cu un zâmbet și cu un salut? Să ți se vorbească politicos? Să ți se aducă exact ce ai cerut? Să primești ce-ți închipuiai că vei primi când ai consultat meniul? Să fie bună mâncarea? Să plătești exact cât face? Să rămâi sănătos după ce ai mâncat acolo? Dacă mă întrebați pe mine, acesta-i minimul pe care mi-l doresc și pe care prea rar îl primesc în restaurantele din România (am pățit și-n alte țări dar ceva mai rar). Din păcate, e un minim sub care cobor uneori, din lipsă de alternative. Pot însă să trec peste o amenajare interioară nefericită dacă ospătarul știe că eu sunt clientul și el e ospătarul. Pot să trec și peste relația proastă cu personalul de servire dacă mâncarea e bună. Pot să accept o mâncare mediocră dacă prețul ei e corect, adică dacă localul își asumă condiția de mediocritate iar eu aleg să mănânc totuși acolo, înțeleg că în acele momente, dintr-un motiv sau altul, împart necazul patronului cu mine.
Peste ce nu pot să trec? În primul rând, peste nesimțire. Apoi peste delăsare. Ambele pot să aibă drept consecință falimentul unui restaurant, precedat de o serie de eșecuri răsunătoare, controale ale autorităților, amenzi, cronici proaste, și, foarte grav, îmbolnăviri ale clienților (acestea sunt greu de probat iar vinovatul destul de greu de găsit, însă eu știu că dacă mi-a picat prost mâncarea dintr-un restaurant, nu o să mai trec pe acolo). Acum, să le iau puțin pe rând. Ce putem numi nesimțire? De exemplu, să-ți comand coaste coapte și tu să-mi dai piept de porc feliat și fript în ulei iar apoi să-mi spui că „așa se fac la noi coastele”. Tot aici intră și situația în care, într-un restaurant gol, am de așteptat o oră pentru o farfurie cu mâncare de cantină.
În ceea ce privește delăsarea, care-i aproape la fel de gravă ca nesimțirea când vine vorba de alimentația publică, aici lucrurile merg de la a nu șterge masa între doi clienți (cu variațiunile impuse de fața de masă dacă-i cazul) până la a nu spăla bine tacâmurile, paharele ori geamurile restaurantului. Nu mai vorbesc de curățenia din toalete, firul de păr din salată (eh, accidente ni se pot întâmpla tuturor dar în fiecare bucătărie trebuie să existe o persoană care verifică farfuriile înainte ca acestea să iasă în sală) sau atitudinea miserupistă a ospătarului.
Peste toate astea, mai e un lucru pe care nu pot să-l pricep și cu care m-am întâlnit de nenumărate ori de la prima mea intrare într-o bucătărie de restaurant (aveam 19 ani atunci): de ce ți-ai face un restaurant dacă nu te pricepi la asta (sigur, dacă ai bani poți să-i investești în orice, nu-i musai să te pricepi chiar la toate)? Și dacă îl faci, de ce nu angajezi pe cineva care se pricepe, să-l conducă pentru tine? Și, pentru numele Sfântului, dacă tot îți faci restaurant, DE CE NU ANGAJEZI UN BUCĂTAR?
Dragi proprietari de restaurante, fie că veniți din vechiul sistem, fie că ați prins niște bani din boom-ul imobiliar, fie că v-au spus prietenii că „wow, ce bine gătești, de ce nu-ți deschizi un restaurant?”, vă promit că dacă nu aveți cel puțin un bucătar care știe meserie, veți da faliment (mai bine de jumătate dintre restaurantele nou deschise dau faliment în mai puțin de un an, din multe cauze, cea mai frecventă fiind aceasta: nu pot să livreze mâncare). Sigur că-i important să aveți scaune bune, gresie de 30.000 de euro, perdele de 1200 de euro bucata, cuptor cu zece tăvi și cuțite de 50 de euro fiecare dar cea mai importantă piesă a unui restaurant e, belive it or not, bucătarul. Investiți într-un bucătar, altfel ați investit degeaba în gresie, perdele, cuptor și cuțite.
Aș putea să o țin așa încă o zi-două, dar cine are răbdare să citească? Să fiți sănătoși.
