INVÉNȚIE, invenții, s. f. 1. Rezolvare sau realizare tehnică dintr-un domeniu al cunoașterii care prezintă noutate și progres față de stadiul cunoscut până atunci. 2. Afirmație care susține ca adevărate lucruri inexistente, imaginare, mincinoase; p. ext. minciună. 3.Căutarea și alegerea ideilor și argumentelor adecvate într-un discurs sau a ideilor și temelor corespunzătoare într-o creație artistică.4. (Muz.; în forma invențiune) Mică piesă muzicală în stil contrapunctic, imitativ, specifică barocului. [Var.: invențiúne s. f.] – Din fr.invention, lat. inventio, -onis. (www.dexonline.ro)
DESCOPERÍRE, descoperiri, s. f. Acțiunea de a (se) descoperi și rezultatul ei; (concr.) ceea ce a fost descoperit, aflat. – V. descoperi. (www.dexonline.ro)
DEZVOLTÁ, dezvólt, vb. I. 1. Refl. (Despre materie și despre fenomenele naturii și ale societății) A trece de la o stare calitativă veche la alta nouă, de pe o treaptă inferioară la alta superioară, de la simplu la complex. Tranz. A amplifica în mod creator (o doctrină, o teorie, o idee), a completa cu idei noi. A se extinde dobândind proporții, însemnătate, forță; a crește, a se mări. (Despre ființe) A evolua crescând treptat (în sens fizic); a crește; (despre oameni) a evolua treptat (în ceea ce privește intelectul). 2. Tranz. A expune în mod amănunțit; a desfășura. Oratorul dezvoltă subiectul. 3. Tranz. A produce, a degaja. Unele fermentații dezvoltă căldură. – (www.dexonline.ro)
Bună să vă fie inima. Cu cele de mai sus proaspete în minte, trecem la rubrica „răspundem cititorilor”. Zilele trecute m-a abordat (online) un tânăr despre care am înțeles că lucrează într-o bucătărie și care are, la fel ca alți oameni care citesc fie și sporadic blogul acesta, mai multe nelămuriri în ceea ce privește activitatea publică a subsemnatului. Desigur, n-am a da socoteală nimănui, după cum nu socotesc că ar trebui ca oarecine să-mi dea socoteală despre lucrurile pe care le face ori spune, atâta vreme cât nu-mi ia bani pentru lucrurile acelea (de exemplu, pentru mâncarea din restaurant, pentru servicii ori pentru impozitele pe care le plătesc statului), dar înțeleg că un pic de conversație n-a omorât pe nimeni și, în plus, o problemă lămurită poate să-ți aducă un prieten. Ca să înțelegeți de unde a pornit povestea de azi, reproduc mai jos întrebarea tânărului.
Te urmaresc de putin timp si trebuie sa recunosc ca am fost foarte sceptic in privinta ta (strict din punct de vedere profesional) prin bucatariile din Cluj se mai pomeneste numele tau, de fiecare data cand l-am auzit am zis acelasi lucru care il zic prea des si cu alte ocazii „un bucatar ii in bucatarie si gateste , nu la televizor, nu pe blog, nu in reviste” a trecut timpul si mi-am dat seama ca am gresit intr-o oarecare masura. De cand urmaresc postarile tale am putut sa intaleg ca intalegi foarte bine cum functioneaza un restaurant si in general industria, ca ai succes, ca faci bani, ca ai imaginatie si ca gatesti (bine sau rau nu stiu pentru ca nu am gustat nici o farfurie de-a ta) frumos. Intaleg marketingul pana la momentul cand se poate confunda cu ipocrizia. Ajungem la intrebarea mea, care trebuie urmata si de epilog. Cum poti sa folosesti cuvintele „am inventat” , „pot inventa” cand vorbesti de o reteta mai ales cand vorbim de o supa crema!? Care intre noi fie vorba se bazeaza pe un blender si un pic de bun simt. Intreb asta pentru ca am urmarit interviuri cu Thomas Keller, Rene Redzepi, David Chang, si tot timpul au folosit cuvinte de genul „am descoperit” , „am dezvoltat” si niciodata „as putea sa inventez usor o reteta”.
Bun. Să ne înțelegem, sunt conștient de faptul că oamenii mă evaluează doar în funcție de ce se vede pe blog sau pe pagina de Facebook și că o scurtă descriere a activității anterioare nu aduce mare lămurire. Când am noroc, oamenii pot să mă evalueze și în funcție de lucrurile pe care le fac offline (azi, de exemplu, ajung la câteva grădinițe din Cluj, într-o rememorare a proiectului Farfurii curate – vă povestesc mâine sau luni), lucru care poate să confirme că nu-s un prinzător de fluturi pe blog. Acum, să răspund pe rând:
„un bucatar ii in bucatarie si gateste , nu la televizor, nu pe blog, nu in reviste”
Sigur, ai dreptate să spui asta, o spuneam și eu înainte să aflu că, pe lângă show-ul de televiziune, Gordon Ramsay are în traistă un camion de stele Michelin, că Jamie Oliver a construit câteva restaurante, că Arguinano, cel mai popular bucătar de televiziune din Spania a revoluționat felul în care spaniolul de rând percepe bucătăria, începând din bucătăria restaurantului său. Nu mă compar, Doamne ferește, încerc doar ca prin aceste exemple să subliniez că un bucătar nu-i mai puțin bucătar doar pentru că apare într-un show tv sau scrie pe un blog. S-ar putea ca în spatele acelei jumătăți de oră de emisie să stea câțiva ani de muncă, mulți dintre ei la mânerul tigăii. În ceea ce mă privește, lucrurile au stat așa: am început să gătesc din copilărie, mama m-a trimis la școala de bucătari, eu n-am vrut să mă duc, am ales altă cale. La 19 ani intram pentru prima dată într-o bucătărie de restaurant, la 22 începeam primul show culinar, fără să știu prea multe despre mâncare, la 24 eram asociat într-un restaurant, fără să știu prea multe despre afacerea asta. De atunci încoace, m-am antrenat în fiecare zi pentru a fi un bucătar mai bun, un comunicator mai bun, un scriitor mai bun (nu toți scriitorii trebuie să poată găti dar ar fi bine ca toți bucătarii să poată să scrie coerent, vă explic imediat de ce). Au trecut niște ani de atunci, timp în care am gătit câteva sute de mii de farfurii, unele gustoase, unele frumoase, unele sub orice critică. Constantă a fost doar dorința de a face azi mai bine decât ieri. De fapt, am mai avut o constantă: nu mi-am bătut joc de mâncare, niciodată, sub nicio formă. Am tratat-o cât de bine am putut, în conformitate cu cunoștințele și abilitățile mele din momentul în care am gătit. Că nu mi-a ieșit mereu în farfurie așa cum ar fi trebuit, e adevărat, dar asta m-a făcut doar să mai încerc o dată.
„am putut sa intaleg ca intalegi foarte bine cum functioneaza un restaurant si in general industria, ca ai succes, ca faci bani, ca ai imaginatie si ca gatesti (bine sau rau nu stiu pentru ca nu am gustat nici o farfurie de-a ta) frumos.”
Dragilor, dacă înțeleg cum e cu afacerea asta, e pentru că am învățat niște lecții amare și destul de costisitoare, pe pielea mea, pe munca mea și pe banii mei. Abia după ce am trecut de stadiul acesta am început să fiu plătit pentru a învăța mai multe. M-am silit să învăț, pentru că oamenii care-ți dau bani să-i ajuți, vor rezultate, nu povești. Și, ca să fiu cinstit, după atâția ani de muncă, am realizat abia acum, pe final de 2013 și la aproape 40 de ani, că sunt undeva aproape de marginea de jos a cunoașterii, că abia acum încep să înțeleg ce-i cu mâncarea și cu gătitul pentru oamenii care intră în restaurant. Utimii doi ani au însemnat pentru mine mai mult decât cei 15 care i-au precedat, fără să nesocotesc perioada de antrenament constant de care ai nevoie pentru a înregistra progrese. Am succes? Posibil, însă eu tot nu știu cum să-l definesc și în ce se măsoară el. În faptul că din 30 de zile sunt acasă doar 6? Că din cele 6, doar două consecutive mă prind în același loc? În cei 50 de mii de kilometri pe care i-am făcut la volan în ultimele 10 luni? În zecile de ore de zbor din ultimul an? Nu mă înțelegeți greșit, nu mă plâng, spun doar că dacă vrei genul acesta de succes, trebuie să-l accepți la pachet cu toate neajunsurile pe care le aduce el. Că fac bani? Da, fac bani. Mulți dintre ei merg la stat, care face ce vrea cu ei. Mulți dintre ei merg pe învățarea unor tehnici noi și pe dezvoltarea unor idei mai vechi. Fiecare vacanță pe care o am e de fapt o expediție de cercetare (și sunt mai scumpe de la an la an, pentru că, să nu vă înșelați, n-ai cum să știi ce are mâncarea de la o stea Michelin încolo decât dacă o cumperi, clipurile de pe youtube nu-s de mare folos pentru înțelegerea ta decât după ce miroși și guști lucruri, iar astea costă). Fiecare călătorie pe care o fac trebuie să mă învețe ceva. Dacă nu se întâmplă așa, ies din casă degeaba, ziua de mâine mă va găsi tot ca azi și asta înseamnă că am pierdut două zile dintr-o viață și așa prea scurtă.
„Intaleg marketingul pana la momentul cand se poate confunda cu ipocrizia”
Au mai spus și alții că-s doar un bun produs de marketing și atât. Aici zâmbesc, pentru că ei nu știu. Nu știu nimic din cele povestite de mine mai sus. Nu știu că n-am în spate agenții, că n-am altă echipă decât cea cu care lucrez în bucătărie, că pentru fiecare articol bun din presă a trebuit să muncesc zeci sau sute de ore, că dacă vreau să-mi ajungă ceasurile dintr-o zi, mă trezesc la 6 și adorm la 1. Da, mă sfătuiesc constant cu oameni mai deștepți ori mai pricepuți decât mine, asta pentru că știu că nimeni nu ridică piramide de unul singur. Am cui să fiu recunoscător pentru lucrurile bune din viața mea și sunt, nu vă faceți griji. Am mai fost acuzat și de ipocrizie, pot să trăiesc cu asta, oamenii care mă cunosc, știu bine că n-am rețineri în a spune ce gândesc și a face ce spun. Îmi ajunge asta, odată ce am realizat că trebuie să-mi asum faptele, fie ele bune ori rele.
„Cum poti sa folosesti cuvintele „am inventat” , „pot inventa” cand vorbesti de o reteta mai ales cand vorbim de o supa crema!? Care intre noi fie vorba se bazeaza pe un blender si un pic de bun simt. Intreb asta pentru ca am urmarit interviuri cu Thomas Keller, Rene Redzepi, David Chang, si tot timpul au folosit cuvinte de genul „am descoperit” , „am dezvoltat” si niciodata „as putea sa inventez usor o reteta”.”
E simplu. fiecare dintre noi e un creator în bucătărie, odată ce s-a desprins de o rețetă de bază. Ai ciorba de burtă, mâine pui în ea un lucru care se potrivește atât de bine încât o faci așa și poimâine. De la tine, o ia o mătușă, de la ea o nepoată din altă ramură a familiei. Timp de 10 ani, toată familia ta (inclusiv cei nou veniți) face ciorba de burtă după rețeta nouă, inventată de tine. Dezvoltată, dacă vrei („a dezvolta” filme, rețete ori jocuri video – un mod pretențios, rezultat dintr-o traducere greșită, de a spune că ai creat ceva și ai dus mai departe). Sigur că n-ai inventat tu ciorba de burtă și e ok să-i dai credit celui care a făcut-o, după cum n-am inventat eu cremele (apropo, un blender și niște bun simț nu-ți ajung să faci o cremă memorabilă, cel mult una decentă). Mamele noastre sunt creatori de rețete, bunicile noastre la fel, mii de bucătari din restaurante sau din cantine (am o poveste și despre ei, în curând) sunt creatori, inventatori, descopritori ori „dezvoltatori” de rețete. Sigur, nu toți pot să „dezvolte” până la o stea în ghidul Michelin, , nu toți „inventează” lucruri comestibile. Nu toate „invențiile” se transmit mai departe, asta pentru că oamenii nu știu să scrie despre ele, să descrie codul lor și să le transmită mai departe (de asta-i important să ai habar de scris în bucătărie). Da, e greu spre imposibil să mai spui azi că ai inventat o tehnică nouă sau o manieră nouă de a vedea și înțelege bucătăria, prea puțini în lume pot spune că au acea atingere a geniului. Sigur că unii înțeleg că reinterpretarea unei rețete înseamnă să iei ingredientele și să le pui în oală în ordine inversă, da’ așa-i viața, așa-i lumea, nu suntem toți la fel, nici nu trebuie. Pe de altă parte, fără a renunța la modestie, nu trebuie să ne uităm la marii bucătari ai lumii ca la niște Dumnezei. Să nu uităm că The Fat Duck al lui Heston Blumenthal a fost închis după ce mâncarea de acolo a îmbolnăvit câteva zeci de oameni, să nu uităm că Noma, fost cel mai bun restaurant al lumii a trimis la spital alți oameni și a avut necazuri pentru igiena deficitară. Nu, oamenii ăștia nu-s Dumnezei, sunt doar niște oameni dispuși să muncească de 100 de ori mai mult decât media, căutând excelența, greșind, căzând și luând-o de la capăt. Ceea ce-mi doresc și mie. Să fiți sănătoși.
