Waven a scris acest articol, din care eu am înțeles doar întrebarea de la sfârșit, întrebare pe care o regăsiți în titlu și la care încerc să dau un răspuns, gândindu-mă că așa poate-i ajut cumva pe cei care citesc bloguri culinare și chiar pe cei care au sau vor să-și facă un blog culinar. Să vedem mai întâi unde ne aflăm:
Românii au un handicap de cel puțin 50 de ani față de restul țărilor europene (inclusiv față de cele din Balcani) când vine vorba de mâncare. Pe alocuri, handicapul se extinde spre o jumătate de secol. În Țările Române, oamenii au mâncat exact așa cum au trăit, adică prost. Da, pe alocuri, mici comunități au reușit să dea nației o sumă de mâncăruri interesante, da, pe alocuri, la țară, oamenii mâncau bunătăți, însă doar de sărbători, mâncarea bună n-a fost un lucru de zi cu zi. Se mânca bine în romanele lui Sadoveanu, e drept, dar mâncarea din romane e un produs al imaginației autorului, nu relatarea unei realități. Cam pe când începuserăm să ne aliniem la țările civilizate, a venit un război devastator, urmat de 50 de ani de comunism sălbatic, ani care au împins țara într-o falie gastronomică din care încă n-a ieșit cu totul.
În ultimele luni am stat de vorbă cu sute de oameni de vârsta părinților mei, de vârsta mea și chiar mai tineri, care n-au habar să mănânce, nu știu ce mănâncă, de ce mănâncă, nu știu ce ar trebui să mănânce, nu știu că-s înconjurați de lucrui comestibile, n-au nțiuni elementare de gătit ori igienă alimentară, nu cunosc mirodeniile și rolul lor și sunt aproape în totalitate lipsiți de cultură gastronomică. Cam aici ne aflăm. De câțiva ani însă, au apărut și la noi blogurile culinare (nu știu dacă Cristi Roman a fost primul dar cu siguranță are rolul de a-i fi inspirat și pe alții, chiar și pe mine). Cele mai multe dintre ele, deși în limba română, erau scrise de oameni care trăiau în străinătate (Germania, Belgia, Italia, Franța), în țări în care e normal să găsești păstăi de vanilie la mini marketul din colț, țări în care măcelarul din cartier îți taie bucata de carne așa cum îți trebuie, nu cum îi tună lui. Românii au încput să vadă, să-și dorească. Încet, încet, au apărut bloggerii de limbă română care trăiesc în România. Au început să publice diverse, inclusiv mizerii (inclusiv eu), lucruri pe care știau/puteau/aveau cum să le facă, palide tentative de a imita exemplele „de afară”. Odată cu experiența (blogul meu e din 2007, altele-s puțin mai vechi), oamenii au prins curaj, au început să arate personalitate, au început să vrea să se diferențieze, au început să se documenteze mai bine, să investească în imagine, în site-uri, în aparate foto, în cursuri de fotografie și cursuri de gătit (da, știu oameni care au plătit pentru a învăța să gătească mai bine, fără a vrea să facă o profesie din asta).
Blogurile culinare s-au înmulțit, au început să atragă public, au început să definească tendințe. Dacă acum 6-7 ani era greu să găsești busuioc proaspăt în supermarket, azi e una dintre cele mai bine vândute mărfuri. Dacă până acum 2 ani nu găseai germeni nicăieri, azi există o mică industrie în jurul lor. Dacă până acum 4-5 ani meniurile restaurantelor erau de o uniformitate îngrozitoare, azi găsești localuri pe te miri ce nișă gastronomică. Dacă acum 10 ani mă documentam din 7-8 cărți care cântăreau 25 de kilograme împreună, azi, de bine-de rău, găsesc pe Google suficient de multă informație culnară în limba română. Pentru toate astea, sunt responsabile și blogurile culinare (nu puteți să-mi spuneți că nu-i așa, blogul meu a fost vizitat de peste 10 milioane de vizitatori unici din 2009 până acum și în .ro sau blogspot.ro sunt bloguri cu trafic mai mare decât al meu).
Da, e adevărat, cele mai multe dintre blogurile culinare de limbă română sunt în continuare tributare trecutului, nu pot să iasă din șnițelul cu cartofi pai ori ciulamaua de ciuperci cu mămăligă (nu că ar fi rele, da’ parcă acum, în 2013, când ai deja în față pe unii care au făcut deja toate greșelile care pot fi făcute pe nișa asta, poate ar fi bine să arzi etapa asta), cele mai multe dintre bloguri au poze atât de proaste încăt parcă mă văd pe mine acum 6 ani, când am luat prima dată în mână o „săpunieră”, cele mai multe dintre bloguri dau rețete trunchiate ori traduse prost. Furtul de rețete e și el bine pus la punct (vă vine să credeți ori ba, am găsit rețetele mele luata cu copy/paste cu poze cu tot, cu titlul modificat și cu semnătura unui alt „blogger”) iar agregatoarele de rețete nu fac neapărat un serviciu nișei (să fiu sincer, nu prea le suport, poate și pentru că, cu o singură excepție, nu mi s-a cerut niciodată acordul ca textele și pozele mele să fie folosite pe post de generator de trafic). Există bloguri culinare absolut oribile dar, din fericire, există și bloguri decente. Unele dau „rețete ca la mama”, unele dau rețete scrise într-un limbaj accesibil corporatiștilor, unele scriu doar despre restaurante, unele nu dau rețete defel ci povstesc despre experiențe culinare de la noi ori de aiurea, unele și-au asumat misiunea de a une doar poze extraordinare, unele prezintă rețete exotice și ingredeinte ieșite din comun, unele sunt specializate pe deserturi iar altele pe povești și povestiri din sfera culinară și nici măcar n-au nevoie de poze.
Că gătitul e o pasiune, da, de bună seamă. Că bloggingul e un hobby? Sigur, poate fi un hobby dar hobby-urile nu-s luate prea în serios și nu duc neapărat la progres. Dacă vrem progres, trebuie să facem eforturi. Dacă vrem cititori, trebuie să postăm ceva în fiecare zi (știu , e îngrozitor de greu, fac asta de 6 ani, totuși, să ai un blog pe care postezi o dată pe săptămână sau doar când simți că ai fost mega-meseriaș, e ca și cum ai avea un restaurant pe care-l deschizi doar când ai chef, în scurt timp gătești doar pentru tine și pentru ospătari, dacă-ți permiți să-i ții și pe aceia). Care-i rolul blogurilor culinare? Presupun că e fix rolul pe care și-l asumă fiecare blogger de e nișa asta. Cei care vor să țină cursuri de gătit online, țin cursuri. Cei care vor să scrie pentru un public deja inițiat, fac asta. Cei care cred că e musai să pună niște baze noi la omletă, fac asta. Sita cerne în fiecare zi și fiecare-și găsește taman publicul care i se potrivește. Ăsta-i farmecul internetului, e loc pentru toată lumea, inclusiv pentru cei pe care suntem tentați să-i desconsiderăm, deși, chiar și de la aceștia avem a învăța ceva, atâta timp cât vrem să învățăm. Și, dacă mă întrebați pe mine, rolul blogului meu e acela de a mă învăța pe mine în primul rând și mai apoi acela de a da mai departe ce am învățat, în maniera care mi-e mie la îndemână. Sita cerne inclusiv în cazul meu. Dacă vrei să știi cum e, sunt dispus să-ți împrumut cuțitul și șorțul meu, poze poți face și cu telefonul, ba poate nici n-ai nevoie de ele. Fă asta câteva zile consecutiv și vei înțelege chiar mai mult decât am reușit eu să explic în rândurile de mai sus. Să fii sănătos.
