Hribele (hribi, mânătărci, pitoi, pitonci) sunt ciupercile mele preferate. Gustul de pădure, pământ şi zeitate păgână (nu mă întrebaţi de unde mi-a venit asta) e atât de puternic în memoria mea încât îl simt pe limbă chiar dacă trec luni sau ani în care nu mănânc hribe. În week-end am fost la pădure şi am adus destule hribe pentru două feluri de mâncare. Unul dintre ele poate fi văzut mai jos:
Ştiu, parcă aş fi profesoara mea de matematică din liceu în faţa unei matrice, dar nu mă pot abţine şi exclam: Doamne, frumoasă e!
Am tăiat ciupercile în lamele (recunoasc am lăsat două-trei pălărioare întregi, arată bine) şi le-am pus la călit în foarte puţin ulei, cu foarte puţin usturoi tăiat în bucăţele măricele.
Am condimentat cu piper proaspăt măcinat. Am scăpat şi puţină sare.
Atenţie: nu trebuie să prăjiţi ciupercile până se împrăştie, nu trebuie să prăjiţi usturoiul până devine maro (şi amar). În concluzie, după un minut şi jumătate, turnaţi smântâna dulce (cam o cană) peste ele.
Lăsaţi să scadă sosul puţin apoi puneţi pastele într-o farfurie. Dacă mai adăugaţi o frunză de pătrunjel şi una de busuioc, obţineţi o combinaţie de gusturi absolut senzaţională.
Nu uitaţi să răzuiţi puţin parmezan peste paste. Se poate şi fără dar ar fi păcat.
Aş putea mânca aşa ceva de două ori pe zi. Nu o fac pentru că există mii de alte feluri pe care le-aş mânca de două ori pe zi şi concurenţa-i mare.
Din faptul că am reuÅŸit să postez reÅ£eta, se poate deduce uÅŸor că hribele erau chiar hribe nu „oarice bolundariţă” (adică ciuperci otrăvitoare).
