Mâncarea noastră de alinare e tocana. A noastră, a românilor, în general. O regăsim din Maramureș până în Dobrogea, de la Severin la Bacău, Ardealul însuși miroase a tocană, dacă te ridici destul de sus (dacă a spus cumva Radu Anton Roman treaba asta și mi-a rămas în cap ca și cum ar fi fost a mea, îmi cer iertare). Am ajuns la concluzia (care-i schimbabilă, ca să zic așa) că mâncarea tradițională cea mai răspândită la noi e tocana. Din fericire, ea e de multe, multe feluri, se face din orice, de la legume la ciuperci până la păsări de curte, vânat sau vită (uneori în amestec).
Știu, unii pot spune că sarmalele și micii sunt mai răspândite decât tocana, poate fi corect, însă dacă ne gândim că sarmalele-s mai mult la sărbători, micii sunt mai mult pe la grătărelile ocazionale iar tocana-i măcar o dată pe săptămână, fie vară, toamnă sau iarnă, cred că avem un câștigător în cursa asta pentru supremație pe steagul culinar al României. Sigur, tot textul de mai sus e rezultatul unor observații făcute în ani. E departe de a fi rezultatul unui studiu științific. Dacă aveți cu ce să mă contraziceți, vă rog să o faceți. Dacă aveți cunoștință despre o tocană faină și mai puțin cunoscută, vă rog să ne spuneți despre ea într-un comentariu. Dacă vreți să împărțiți cu noi, cititori și scriitor, o rețetă de tocană pe care o preferați, aștept de asemenea un comentariu. În ceea ce mă privește, am decis să acord mai multă atenție genului. S-ar putea ca primele stele Michelin să vină în România căutând o tocană bună. S-ar putea să fim în stare să o oferim. Ce spuneți? Să fiți sănătoși.
