Programul Înapoi la ’90 nu s-a încheiat. Am intrat pe ultima linie dreaptă, adică am ajuns la 100 de kilograme (acum câteva zile, n-am sărit cu vestea așteptând să mă stabilizez). Am plecat de la aproape 130 de kilograme și am mers încet și sigur. Unii spun că n-a fost foarte încet (primele 16 kilograme au plecat de pe mine în trei luni). Mănânc orice vreau dar nu oricât. Am măsură. Nu stau cu cântarul, pur și simplu, pofta mi s-a reglat după greutate și după cantitatea de efort fizic pe care o prestez zilnic. Nu e un calcul făcut de mine, mi-am lăsat creierul să socotească singur și văd că nu dă rateuri. Sigur, îl încurajez cu mișcare și cu mici ajustări (în sensul că nu deschid ușa frigiderului la miezul nopții). Merg în continuare la sport, la Gimmy. Încerc să respect un ritm de trei ore de sport cu instructor în fiecare săptămână și de cel puțin o oră de mers cu bicicleta în fiecare zi (cel puțin 20 de kilometri). Dacă nu-i vreme pentru bicicletă, fac exerciții simple acasă, pentru abdomen, piept, brațe (lucrez cu greutatea proprie, încă mai am destulă). Îmi doresc să ajung la 96-97 de kilograme (Înapoi la ’90 nu însemnă „înapoi la 90 de kilograme”, e un apostrof acolo, l-am pus special), greutatea la care mă simt cel mai bine. Am totuși 34 de ani, (încă) 1,89 m și cred cu tărie că indicele de masă corporală e o prostie informație care poate fi folosită cel mult orientativ. M-am reobișnuit cu ideea că-i mai bine să fii sănătos decât să fii bolnav și nu refuz nicio ocazie de a face mișcare.
Ca să vă încurajez cumva (dacă aveți nevoie de încurajări), vă arăt două poze după modelul „before/after”:
Poză făcută anul trecut, de ziua mea, în Septembrie. De la momentul din poză am mai avut nevoie de trei luni pentru a renunța la nesimțire (nu spun că grașii sunt nesimțiți, mă refer strict la mine și la felul în care trăiam) și a mă ocupa puțin de mine.
Poza asta a fost făcută deSilviu Gheție acum 4-5 kilograme. Nu am una mai actuală dar mari diferențe vizuale nu-s. Cred.
