De fiecare dată când merg acasă, mama mă întreabă ce să-mi facă de mâncare. Eu îi dau tot felul de teme, dar nu-i important ce face, important e că face și orice ar face, e perfect, fie că-i vorba despre chiftele fripte-n ulei (sigur că nu-s tocmai sănătoase dar mă ține să le mănânc o dată pe an) și mâzgălite cu un sos roșu, gros, dulce-acrișor, fie că e vorba despre cornulețele absolut fantastice și pufoase ca norii de vară, fie că e vorba despre plăcintele moștenite de la bunica, pe care mama și surorile ei le fac mereu și diferit dar la fel în același timp (v-am amețit?). Data trecută când am fost în vizită la părinți am primit plăcintă. Și ocazia de a face poze în timp ce mama făcea plăcintă și gogoși. Aluatul e ca mai jos:
Un kilogram de făină albă, cernută. 300 de mililitri de lapte dulce, 300 de mililitri de lapte prins (puteți folosi iaurt sau smântână). Un ou, trei linguri de zahăr, o linguriță de zahăr vanilat, coaja rasă a unei lămâi. O nucă de drojdie (adică 15 grame) înflorită-n lapte cu zahăr. Se frământă ele, destul de bine. Să fie aluatul molcuț, nu tare.
Se lasă apoi la dospit un ceas de vreme, să se umfle bine.
Se întinde aluatul cu sucitorul, să mai piardă nițel din aer. Oricum a adunat mult.
Mama nu are inele și alte ustensile fensi-șmensi prin bucătărie, folosește ce a folosit mereu. În cazul ăsta, un pahar.
Paharul e doar pentru gogoși, plăcintele se modelează un pic altfel.
Mama nu coace gogoșile în baie de ulei ci într-o tigaie veche de 328,6 ani (sau așa ceva) pe fundul căreia încinge puțin ulei, pe care-l schimbă și de trei ori în timpul coacerii unei șarje de gogoși/plăcinte.
Cu plăcinta treaba-i cam așa: se întinde o bucată de aluat, dar nu prea tare. Se pune boț de dulceață/magiun/brânză/varză/verzituri în mijlocul bucății de aluat.
Se sigilează umplutura în interior și se întinde puțin plăcinta cu sucitorul. Apoi se coace, un minut pe fiecare parte. 
Mie îmi place să mănânc plăcintele astea cu lapte, după ce s-au răcit. Sau fără lapte. Oricum, că-s de la mama.
