Aveam 6-7 ani. Bunica mea avea un cocoș mare (mi se părea mie atunci), de culoarea nisipului, cu pene roșii în coadă, încovoiate ca niște seceri. Era un cocoș bun. Era și un cocoș rău. Alerga după oricine trecea prin zona lui de influență și încerca să sară-n capul oricui. Partea proastă e că zona lui de influență era atașată la purtător și, în consecință, mergea oriunde mergea cocoșul. Partea și mai proastă e că la 6-7 ani n-ai cine știe ce înălțime, motiv pentru care te poți trezi oricând cu capul plin de zona de influență a cocoșului. Ceea ce mi s-a și întâmplat. De atunci, zama de cocoș mi s-a părut cea mai bună idee. Nici nu știam unde va duce ideea asta.
Am luat cocoșul, crescut, tăiat și curățat de mama. L-am pus într-o oală cu apă, o linguriță de sare, câteva boabe de piper, un măr, o ceapă, un ardei, doi păstârnaci, trei-ptru morcovi, o țelină mică, o jumătate de gulie. Am lăsat să fiarbă încet, trei ore.
Am luat spuma de câte ori a fost nevoie.
Am strecurat zama.
Am umplut-o de pătrunjel tocat.
Am fiert două mâini de tăieței de casă, făcuți tot de mama.
Am învins. Din nou.
Să fiți sănătoși.
