Astăzi am pentru voi o reţetă ţărănească şi veche, o mâncare de ciuperci făcută aşa cum o face mama, care a învăţat să o facă de la mama ei. Îmi amintesc cu drag şi bucurie copilăria mea şi evadările din oraş. Ne adunam cu toţii în Firiza, la 18 kilometri de Baia Mare. Nu ne avea nimeni treaba iar noi n-aveam grija vieţii. Băteam pădurile şi imaşurile, culegeam fructe de pădure şi ciuperci din inima codrului, prindeam cleni şi păstrăvi cu mâna sau cu ostia, mâncam raci din pâraie şi fumam mentă învelită în foaie de ziar. Fumam e mult spus, plângeam cu ochii roşii de la fum şi ne provocam usturime pe ţevăraie dar nimeni nu era ca noi. Seara, pe când ne întorcem din expediţii, ne adunam în bucătăria de vară, un şopron, o colniţă construită din lemn, în care găseam o masă, un cuptor din lut, o maşină de gătit veche precum istoria şi o laiţă pe care, culmea, încăpeam toţi, oricât de mulţi am fi fost. E drept, eram destul de mici la vremea aceea. Bunica, Dumnezeu s-o odihnească, ne dădea să mâncăm. Fireşte, mâncăruri ţărăneşti, sănătoase şi absolut organice (e o modă acum să mănânci organic). De multe ori ne pregătea ciupercile culese de noi (cunoşteam atunci ce-i bun şi ce-i rău, Doamne, dacă aş mai cunoaşte aşa şi azi) şi ni le dădea alături de două-trei linguri de mămăligă vârtoasă, amestecată temeinic de braţul încă voinic al bunicului. Asta-i reţeta:
Mălaiul se cerne şi se pune la fiert în apă cu sare.
După ce scade apa şi se umflă mălaiul, puteţi adăuga o cană de lapte. Mămăliga fi fi mai dulce aşa.
Trecem la tocăniţa de ciperci (între timp, mămăliga-i făcută şi stă cuminte într-un vas, să se răcească. poate fi chiar vasul în care aţi făcut-o. Cât despre cele de mai jos, ele dau gust tocăniţei: usturoi, ceapă, piper şi boia. sarea nu se vede dar e şi ea pe acolo.
Ceapa şi usturoiul se toacă şi se pun la călit în puţin ulei. Când puneţi uleiul gândiţi-vă că-i criză. Chiar nu-i bine să fie prea mult, dacă se îmbracă usturoiul şi ceapa într-un strat subţire, e suficient. Oricum, într-un minut stingeţi cu apă caldă şi mai lăsaţi sub capac cinci-şase minute, să se pătrundă şi să se înmoaie.
Adăugaţi ciupercile. cele mai bune sunt hribele (mânătărci, hribi, hribe bune, hiribe, pitoi, pitonci). Merg şi cozacii, bureţii de tot felul şi chiar şi ghebele ori gălbiorii. Dacă vă temeţi de moarte, încercaţi cu champignon. Vă garantez că nu veţi avea acelaşi rezultat, mai ales dacă puneţi champignon din conservă. Să revin: mare atenţie la foc, să nu fie prea iute, ciupercile de pădure sunt predispuse la a se prinde de oale. În plus, orice tocăniţă decentă se face la foc mic.
După ce drăguţele de ciuperci au început a se lega între ele, turnaţi peste ele îngroşala: trei linguri mari de smântână grasă, o lingură de făină şi un polonic de tocăniţă fierbinte din oală. Se amestecă bine de tot şi cu atenţie să nu ajungem la cocoloaşe apoi se adaugă în oală şi se lasă să dea un clocot scurt. 
Mai aruncaţi o mână de pătrunjel tocat peste tocăniţă, amestecaţi scurt cu polonicul şi puneţi capacul pentru trei minute, să intre miasma din pătrunjel în tocăniţă.
Mi-e greu să mă abţin de la carne (mai ales dacă dimineaţa mănânc musli cu lapte) aşa că am scotocit în frigider de unde am scos un cârnat. L-am tăiat în patru, l-am crestat şi l-am tras la grill cinci minute. E opţional, în fond, ciupercile de pădure sunt foarte săţioase deşi au calorii puţine.
Hai că-i gata! Mămăliga răsturnată pe un fund de lemn ne comunică foarte clar că urmază ospăţul.
Aroma pădurii nu se compară cu nimic.
Textura fină, consistenţa cărnoasă a ciupercilor, haina blândă din smântână şi aurul mămăligii mă trimit înapoi în copilărie, un loc (da pentru mine e un loc, nu un timp) în care nu ştiam ce-i fericirea dar o aveam din plin.
Să fiu sincer, nici afumătura făcută la grătar nu-i de lepădat deşi poate lipsi din povestea asta.
