LATER EDIT:

Acum, că am aterizat în siguranță la București după un zbor cu ușoare hurducături pe final, pot să răspund și eu la întrebările-mi de mai jos. Așteptările mele de la ziua de mâine sunt doar așteptările mele de la mine combinate cu lucrurile pe care le aștept de la ceilalți (m-am tot gândit dacă aștept ceva de la cineva, răspunsul e DA, dar despre asta într-un episod viitor). Ce aș da pentru o zi mai bună? Exact ce dau azi, toată pasiunea mea, toată priceperea mea, toată dragostea de care-s capabil. Și știu sigur că mâine va fi mai bine:).

Tot ce știm e AZI. Mâine ar putea să urmeze. Tu aștepți ceva de la ziua de mâine? Ce ai da pentru un mâine mai bun? Crezi că mâine ar putea fi mai bine?

Prietenii de la Vodafone m-au rugat să vă pun niște întrebări. Sau măcar una:). Mie mi-au ieșit trei. Mai pe seară o să vin și cu răpsunsurile mele. Acum mă pregătesc să urc în avion:).

Mie însumi mi se întâmplă deseori să călătoresc în timp şi spaţiu transportat de un miros, de o aromă, de o textură, de un gust pe care-l ştiu din copilărie şi care într-un anumit moment a fost atât de important pentru mine încât a căpătat pentru totdeauna însuşiri fantastice (nu orice friptură poate curba spaţiul şi timpul însă unele pot).

Pentru unii funcţionează povestea asta cu mâncarea. Pentru alţii un pahar dintr-un anume soi de vin. Pentru alţii o melodie sau citirea unei pagini dintr-o carte. Pentru alţii, un jurnal păstrat frumos într-un loc ferit sau, din contră, descoperit întâmplător într-un pod, uşor ros pe la cotor, plin de praf şi cu foile galbene de vreme. Apropo, voi aţi ţinut vreodată un jurnal? Dar un caiet de amintiri? Un oracol, în care să scrieţi ce vă place, ce nu vă place (un fel de Facebook de acum 20-25 de ani – asta-i pentru cei mai tineri), cu cine vreţi să vă căsătoriţi, cu cine v-ar plăcea să vă pupaţi la film, în întunericul cu uşor miros de mucegai al cinematografului?

Aţi făcut vreodată declaraţii de dragoste pe care nu le-aţi arătat destinatarului, sperând ca el să ghicească, să simtă cumva ce-i în sufletul vostru?
Cum ar fi să ne jucăm, să vă jucaţi puţin cu amintirile din acea vreme? Nu ştiţi cum? Vă spun eu. Intraţi pe Facebook şi descărcaţi aplicaţia Oracol 2.0 de pe pagina Lipton Ice Tea. Puteţi să încărcaţi acolo poze cu vechile voastre oracole (e un motiv destul de bun să le căutaţi, poate prin casele părinţilor) şi să participaţi la un concurs care vă poate aduce ceai verde Lipton Ice Tea pentru o lună întreagă. Ce spuneţi?

Dacă ai familie cu trei sau patru membri și o masă de prânz înseamnă șase sau opt farfurii plus tacâmurile aferente, să ai spălător de vase angajat, nu prea-i pont. Dacă ești holtei, nici atât. În schimb cred că o mașină de spălat vase poate face diferența dintre curat și murdar, dintre „nu pot acum, spăl vasele” și „ne plimbăm puțin după prânz”. Nu mai vorbesc de bureții de spălat vase, care-s ok preț de trei-patru utilizări apoi se îmbibă cu nu-știu-ce-uri de trebuie să-i arunci (apropo, nu-mi iese din minte imaginea unei femei care spăla vase într-un râu negru ca smoala, undeva-n Thailanda și replica ghidului, „the water it’s clean, don’t worry”).

În lumina noilor fapte (m-am mutat într-o casă cu grădină mare, vine vara și se tot petrec musafiri și mici evenimente în casa asta), mă tem că va trebui să-mi cumpăr mașină de spălat vase. Oricum m-am apucat de dotat bucătăria și n-aș vrea să-mi scape amănunte esențiale (cuptor, frigider, mașină de spălat vase). Aș putea să optez pentru o mașină de spălat vase încorporabilă în mobilierul de bucătărie sau pentru una independentă. N-am o bucătărie grozav de mare (3/3 m) dar pot să găsesc un loc fără să trebuiască să renunț la ceva. Și, dacă mă gândesc un pic la faptul că uneori mă trezesc cu 10-12 oameni în casă, cred că o să aleg una care poate să spele mai multe seturi de vase simultan. Până la urmă, una care spală mai multe poate să spele și mai puține, invers nu prea merge. Mă mai gândesc și la consumul de apă, care-i mai mic dacă folosești mașina de spălat vase (asta prsupunând că nu lași apă în chiuvetă și speli toate vasele în aceeași apă murdară – big No!No!). În fine, tot socotesc, că-s ardelean și nu iau deciziile prea ușor.

Aș vrea să aflu părerea voastră despre acest lucru. Adică nu despre faptul că vreau să-mi cumpăr mașină de spălat vase, că nu-i interesant pentru voi ci despre obiect în sine. Despre utilitatea lui ori din contră, despre inutilitate. Despre mărci (puteți să puneți și linkuri în comentarii, nu mă supăr și promit să le aprob) și avantajele unora în fața altora. Despre subiect, în general. Despre experiențele voastre cu mașinile de spălat vase. Ce ziceți? Îmi dați o mână de ajutor? Mulțumesc. Să fiți sănătoși.

Am făcut trei rețete dintre care două vegetariene (așa a ieșit) dar gustoase și una cu bacon, smântână dulce și multă brânză rasă, despre care o doamnă mi-a spus că a fost “revelatoare”. Ceea ce vă doresc și vouă. Mai jos pun niște poze de acolo. O să găsiți și povesteaa două dintre rețete, tot în acest articol. Deci, puțintică răbdare vă doresc:

Să vedem: pastele fierte conform instrucțiunilor de pe ambalaj. Sosul: două cepe, doi căței de usturoi, tocate mărunt, înmuiate pe foc mic cu o lingură de ulei și trei linguri de apă. Când s-au înmuiat, adaugi o cană de suc de roșii sau roșii pasate (și mai bine). Puțină sare și foarte puțin zahăr, pui apoi pastele, amesteci bine, ieie repede de pe foc, presari parmezan ras și frunze verzi de busuioc ori pătrunjel ori cozi de ceapă verde.

Paste fierte conform indicațiilor de pe ambalaj. Bacon mărunțit, o lingură de ulei, cratiță și foc iute. Când e rumenit baconul, turnați peste el un pahar de vin alb. Amestecați bine-n cratiță, se formează un sos nu prea gros dar foarte aromat. Turnați o cană de smântână dulce și reduceți focul. lăsați să scadă, adăugați pastele, puțin piper și multă brânză rasă. Amestecați bine și terminați cu frunze de busuioc.

Mi-a plăcut că la aceste întâlniri (pentru mine a fost a doua) vin mamele cu tot cu copii.

Mi-a plăcut și că la micul concurs de gătit pus la cale de organizatori, doamnele s-au grăbit să se înscrie apoi s-au implicat foarte serios în rezolvarea temei.

Următoarea întâlnire cu cititorii revistei Bucătăria pentru toți va avea loc în Septembrie. Până atunci, să fim sănătoși cu toții.

Am umplut mușchiulețul cu două mâini bune de carne de berbecuț tocată, frământată bine cu un amestec de piper, chimen, enibahar, sare dură, zdrobit bine-n mojar. Nu am avut un cârnățar așa că am improvizat unul, dintr-un flacon de oțet balsamic (uitați-vă la emisiune să vedeți ingineria). Am rulat mușchiul într-o foaie de prapure de oaie de Dobrogea și l-am pus într-o tavă împreună cu o mulțime de legume tăiate-n bucăți mari (morcov, pătrunjel, păstârnac, țelină, ceapă, ceapă verde). Am lăsat tava două ore-n cuptor la 180 de grade Celsius.

Ne-a ieșit cam bine. Ah, să nu uit, am stropit lucrarea asta cu vin, cam un pahar plin.

Delicios. Ca România.

Am povestit mâncarea. Apoi am mâncat-o. Abia aștept să văd emisiunea.

Mai târziu în acea zi am mers la Metro în Militari. Acolo m-am întâlnit cu o mulțime de doamne și domnișoare drăguțe și harnice, cititoare ale revistei Bucătăria pentru toți. Am avut o mică demonstrație în fața lor. Tema – pastele. Asta e însă o poveste pentru mâine. Vă rog să mai treceți pe aici. Să fiți sănătoși.

PS: pozele-s de la filmări. A fost o zi lungă, începută la 6 dimineața și încheiată la 1 noaptea.

Cu bunicile însă treaba stătea altfel. Mai așezat. Mai riguros. Nu știu dacă neapărat mai gustos dar cu siguranță cu mai multă rânduială. Știai cine-i șeful, știai clar cui trebuie să-i spui o poezie, eventual cu ochii în lacrimi, pentru o felie de pâine cu marmeladă de prune sau de pită țărănească, coaptă-n cuptorul din curte și unsă cu untură, presărată cu boia și sare și moțată cu trei felii de roșie zemoasă și cu gust de roșie, nu de plastic. Știai clar unde-i cutia cu zahăr cubic și știai clar unde-i cheia de la cămară: în buzunarul din față al șorțului bunicii, alături de cheia bufetului în din care uneori, în zilele bune, ieșeau bomboane, poate chiar învelite-n ciocolată, o tabletă de ciocolată Ambasador, o portocală-n miezul iernii sau cacao dintr-o cutie maronie pe care erau desenate trei corăbii cu pânzele umflate de vânt. Să nu vă închipuiți că mâncam cacao cu lingurița, nu, aceasta ajungea într-o cană din tablă emailată, cu smalțul sărit de pe toartă, împreună cu puțin zahăr și cu lapte proaspăt fiert (detestam spuma de pe lapte, azi mi-e dragă tare, ca multe alte lucruri care nu-mi făceau nicio plăcere în copilărie dar care mă leagă cumva de vremurile acelea).

Bunica din partea mamei a crescut opt copii în vremuri de sărăcie lucie. Bunicul a refuzat să îmbrățișeze comunismul și a devenit cumva proscris. Nu a ajuns în închisori dar nici n-a putut căpăta de lucru altceva mai sus decât nivelul de paznic, în vremuri în care ajungeai secretar de partid cu mult mai puțină școală decât avea el. Banii erau puțini și munca la pădure nu aducea cine știe ce bucurii financiare. Și totuși, opt copii au crescut sănătoși, s-au dus la școli și n-au răbdat de foame niciodată. Pentru că bunicul, veteran de război, aducea mâncarea-n raniță iar bunica avea cheia cămării și știința de a face destul din puțin. E drept, mămăliga cea vârtoasă era făcută de bărbat (nu-i ușor să amesteci un ceas încheiat în ceaun) dar sarcina împărțirii îi revenea femeii. Știa bunica să facă pâine și plăcinte și coc în foc și mălai dulce, scrijele de cartofi pe plită, cartofi întregi în cuptor, zămuri mai lungi ori mai scurte, știa să acrească laptele și să facă brânză, să înșire poamele la uscat și să ne umple traista cu tot ce ne trebuia să fim scutiți de foame când plecam de dimineața până noaptea prin pădurile Maramureșului.
Cât despre bunica din partea tatălui meu, ei bine, avea și ea șorț, cu mai multe buzunare, de nu știai niciodată în care dintre ele-i cheia și trebuia să ghicești. Mă rog, nu trebuia dar era distractiv.

Bunica astalaltă avea un fel de a tăia pâinea mare cât o roată de car de la Sântana, că te săturai doar privind felia. Și dacă nu te săturai, primeai felia unsă cu unt și picurată cu miere stoarsă de bunicu’ din fagurii lui, din stupii lui (știți că mi-am petrecut multe ore și zile pe lângă stupi și printre ei și nu am fost înțepat niciodată?) vopsiți în galben și verde și albstru. Bunicul tăia doar pepenii, roșii ori galbeni, după care ne trimitea în „podrum”, adică-n beciul de sub casă, grozav de adânc (mi se părea atunci, adică acum 20 de ani), grozav de răcoros, grozav de întunecat. Sau mai tăia cârnații uscați luni de zile pe niște stinghii, în cămară, deasupra borcanelor cu compot de struguri, dulceață de caise, zacuscă și murături. Găini nu tăia bunicul, tăia bunica. Ori cocoși obraznici. Ori găște (să știți că nici carnea pe care o găsiți azi în supermarket nu crește-n pomi, ea vine tot ca urmare a sacrificiului, lucru care ar trebui să atragă după sine mai mult respect pentru mâncare) pe care le jumulea, le opărea și le transforma în ciorbe și fripturi. Și pentru că am adus vorba, bunica Florica făcea cele mai bune fripturi pe care le-am mâncat eu vreodată și cel mai bun gulyaș din carne de oaie cu cartofi noi. Și plăcinte cu brânză sărată ori dulce, din foi subțiri de vedeai prin ele, suprapuse și încrețite – o ciudată interpretare bănățeană a plăcintei dobrogene , ori poate a fost invers, cine să mai știe? Și dacă nu le tăia, le aducea de la piață. Piața din Pâncota copilăriei mele era cam cum vezi azi la televizor bazarurile orientale. Sigur, tot în percepția mea, de copil de cinci ani. Vânzători de ceapă verde și ridichi de la Seleuș (legumele erau din abundență, Bantul a fost mereu roditor), vânzători de ardei gras și boia de la Ineu (care toți erau și producători, nu ca azi, când piețele-s pline de „producători” de banane, sweetee, pomelo, cireșe mari și mici, ciuperci chinezești și topinamburi) și vânzători de putine și butoaie veniți tocmai de la Brad. Pe lâncă ei, rromi care pe vremea aceea se numeau țigani și care vindeau cocoșei din zahăr, fluiere din lemn, șoricei cu mosoraș, prăștii și casete audio BASF și AGFA, târgoveți care vindeau păsăret de curte viu sau gata jumulit, pepeni din grădina din spatele casei sau cucuruz de fript ori de cocoși (adică de pus în jar ori pentru floricele). Într-o parte erau caii, mari, enormi, solizi, cai de tracțiune cu picioarele groase și copite gigantice. Ei nu erau de mâncare și i-am pomenit doar pentru că bunicul meu din Maramureș ajungea uneori la Pâncota și mergea sâmbăta la piață, să vadă caii.

Toate astea s-au dus și le scriu de câte ori am ocazia, nu vreau să se ducă de tot-de tot. De întors nu se mai întorc și mă tem că istoria nu-și va ține obiceiul de a se repeta, în cazul ăsta. Ce m-a făcut să aleg tema asta? O secvență dintr-o emisiune tv din Anglia, în care un bărbat de vârsta mea (când oi fi devenit bărbat, nu știu) spunea că mama lui nu a gătit niciodată acasă, și ca mama lui, aproape toate mamele din orășelul industrial în care era filmată emisiunea. La noi nu-i atât de grav, veți spune. Sigur că nu-i, mama încă trăiește și încă gătește, nepoții ei o văd prin bucătărie, făcând bunătăți și certându-se cu bunicul pentru prioritate la aragaz. Dar cu mamele copiilor noștri cum rămâne? Nu-mi serviți povestea cu cariera, vă rog frumos, v-am spus povestea cu cariera mamei mele, care-i lua 20 de ore pe zi. Nu-mi spuneți că oricum bărbații gătesc mai bine, pentru că eu știu că nu-i așa. Șase bărbați dintr-o sută pot să taie un morcov fără să-și taie degetele, în mai puțin de trei minute. Nu ne putem baza pe ei iar pe restul de nouăzeci, nici atât. Vreți să mâncați toată viața cartofi pai cu mici și muștar, ochiuri, omlete sau pâine prăjită, eventual niște grătare pe jumătate crude și pe jumătate arse dar pe care trebuie să le lăudați pentru a avea liniște și pentru a putea să vă bucurați de altele la fel, peste o săptămână? Vreți ca pruncii voștri să fie crescuți de industria fast food, recompensați cu o jucărie de plastic la fiecare 3000 de calorii îngurgitate? Mă îndoiesc, sincer și din suflet. Lăsați bărbații să vâneze în continuare (bine, vânați și voi dacă asta vă face să vă simțiți mai egale – cu toate că nu văd de ce ar vrea cineva să coboare o treaptă doar de dragul egalității) și faceți voi tocănița chiar dacă pe prima o ardeți. O să fiți un model bun pentru copiii voștri, ai noștri.

Vă provoc să aveți un pic de curaj și să recuceriți bucătăriile. Vă provoc să fiți stăpânitoarele acestui domeniu fantastic, așa cum ați fost odinioară. Vă provoc să vă creșteți copiii cu mâncare făcută cu dragoste, nu cu formule scrise pe ambalajele colorate frumos într-o fabrică de produs ambalaje pentru mâncarurile ce ies de pe benzile fabricilor de produs mâncare. Vă provoc să-i redați mâncării sufletul pe care-l avea odinioară. Ce spuneți? Faceți față? Eu cred că da. Și mai cred că pe vremea când femeile stăpâneau bucătăriile, ne iubeau mai mult. Și mai cred că pe vremea când femeile stăpâneau bucătăriile, le iubeam mai mult.

Zilele trecute am filmat cu Marius Tudosiei (știți voi, Băcănia Veche) pentru emisiunea lui de pe Digi24. Emisunea va fi difuzată Duminică, inclusiv online. O să vă anunț despre oră la momentul potrivit. Mi-a plăcut cum au mers filmările cu el. Și mi-a plăcut să văd cum se confirmă un lucru care-mi place: cu unii oameni poți fi prieten oricât de des sau oricât de rar te-ai întâlni. E rar și poate și de asta, prețios.

Am gătit cu Marius supă cremă de usturoi, un mușchi de porc cu sos de mascarpone și trufe și un sandwich “de a doua zi”. Am băut vin bun și n-am cam hăhăit pe diverse teme din jurul mâncării. Cred că o să vă placă emisiunea. Urmăriți pagina mea de Facebook pentru anunțul referitor la difuzare. Să fiți sănătoși.