Pe lângă lemongrass am adunat de prin bucătărie coriandru verde, alune, frunze de curry și anason stelat.

Sosurile: sos de stridii, sos de pește (fără el nu-i mâncare thay), ulei de chilli.

Desigur, pui.

Am tăiat firele de lemongrass. Ele nu se mănâncă, se folosesc doar pentru aroma proaspătă de lămâie.

Am pus uleiul de chilli într-o tigaie, pe foc.

Am pus în tigaie puiul tăiat în bucăți nu prea mici, alunele, lemongrass-ul.

După ce și-a schimbat carnea culoarea am pus cam o ceașcă de apă în tigaie și am lăsat să fiarbă cam 10 miunute.

Am pus sosul de pește în mâncare. E sărat, nu-i nevoie de altă sare.

Am pus și sosul de stridii, am amestecat și după două minute am luat mâncarea de pe foc.

Am potrivit-o pe farfurie cu orez fiert, stropit cu sos de soia.

Mi-a plăcut. Și mi-a amintit de Muson.

Dacă vă faceți probleme legate de arome și mirodenii, iată un link – Magazinul de mirodenii. I-am descoperit recent, ne-am împrietenit, mi-au trimis un pachet cu tot felul de lucruri (despre unele dintre ele trebuie să învăț, nu le cunoșteam). Poate vă trimit și vouă.

Să fiți sănătoși.

Mai întâi am decupat un capac în partea superioară a pâinii.

I-am scos miezul și l-am amestecat cu mozarella (puteți pune orice fel de brânză vreți), ou, ciuperci tocate, sare, piper, pătrunjel.

Am mai pus în amestec și puțin ardei gras, tocat. Am umplut pâinea cu ea însăși (de aici o fi pornit expresia “plin de sine”?) plus cele pomenite mai sus, am pus-o pe hârtie de copt și-n tavă cu ea apoi în cuptorul încins. Zece minute la 180-190 de grade Celsius.

N-am aruncat capacul, nu-mi place să risipesc mâncarea. Am așezat pe el trei felii subțiri de șuncă, am stropit “instalația” cu ulei de măsline și am pus-o lângă pâine, în cuptor.

No, merem la mate-fizică, la medicină veterinară sau la drept?

Să fiți sănătoși.

Chiftelele-s simple: carne de porc amestecată cu mirodenii (piper, enibahar, sare, cimbru) și oarece conservanți în cazul de față. Peste ele, praporul (v-am mai vorbit despre el).

Am pus chiftelele pe hârtie de copt, pe o tavă, apoi în cuptorul încălzit la 160 de grade Celsius (mediu, la cuptoarele mai vechi). Le-am lăsat acolo 25 de minute.

Aproape de împlinirea celor 25 de minute, am pregătit salata. Am turnat puțin ulei de măsline peste valeriană.

Am presărat parmezan ras peste frunze și am stors o jumătate de lămâie tot acolo. Apoi am amestecat.

Mi-a părut o idee bună să pun în salată o clementină. Chiar a fost.

Până s-au răcorit puțin chiftelele după coacere, am prăjit puțină pâine.

N-a fost un prânz rău.

Puteți să optați doar pentur salată, dacă nu vă încântă carnea. Mie mi-a plăcut combinația valeriană-ulei-lămâie-parmezan.

Gata pentru azi. Să fiți sănătoși.

Toată povestea asta s-a petrecut pentru că îmi rămăseseră câteva felii de șuncă și nimic de făcut cu ele. Am improvizat. Am luat o jumătate de piept de pui, nu foarte mare. Am tăiat-o în fășii.

Două ciuperci, o mână de spanac, usturoi, șuncă.

Am rulat puiul în șuncă.

Am stropit o tigaie cu ulei, am pus puiul, ciupercile tăiate-n două și usturoiul. Foc mediu, 8-10 minute pe toate părțile.

Am pus și spanacul și am mai ținut tigaia pe foc 2 minute. Peste spanac am presărat puțină sare.

Simplu, nu?

Nu am sărat puiul, șunca e puțin sărată iar asta se simte bine după ce-i friptă.

Probabil o să mai fac. Să fiți sănătoși.

Carnea a stat ore bune la marinat cu ulei de măsline și usturoi.

Pentru garnitură am pregătit câțiva bănuți dintr-un cartof.

Am tras carnea pe țepușe, am stropit o tigaie cu ulei și am pus carnea la fript împreună cu cartofii. Trei minute pe fiecare parte, pe foc mediu. Am presărat sare și piper proaspăt măcinat peste carne și cartofi.

Am însoțit carnea și cu niște frunze verzi (care pot fi orice, salată, spanac tânăr și crud, măcriș, frunze de ridiche dacă-i sezon) și cu o lingură zdravănă de hummus preparat ca aici.

Am presărat fain frumos și niște za’atar peste mâncarea din farfurie.

Dacă a fost bun? A fost perfect! O porție mică dar îndestulătoare, mușchiul pătruns doar cât trebuie, rozaliu în mijloc, fraged și cu aromă delicată.

Atât pentru azi. Să fiți sănătoși.

Pentru a ajunge acolo unde mi-am propus, aveam nevoie de fleică (aporpo, dragilor de pe la televiziuni, “fleici” nu înseamnă “bucăți de carne”, fleica e o bucată anume din porc), nu de cotlet, care-i prea sec. Am păstrat totuși șoricul (puteți să-i spunețio sor sau șorici, nu mă supăr) și am eliminat doar un strat de grăsime. Am pus fleica în sare dură, de pe o zi pe alta, pentru frăgezire.

La o bucată de fleică de două kilograme am folosit un kilogram de untură. Pe lângă asta, untura scursă din fleică în timpul coacerii, cam 5-600 de grame. Am mai pus în tavă un baton de scorțișoară și câteva cuișoare.

Am încins cuptorul la 200 de grade Celsius, am pus tava în el și am redus temepratura la 160 de grade. Am lăsat tava în cuptor trei ore și jumătate, întorcând friptura din când în când (cam o dată la jumătate de oră).

Garnitura mea pentru friptură – cartofi gratinați. Cartofi fierți în coajă, curățați, tăiați rondele, stropiți cu smântână bătută cu ou, presărați cu cașcaval ras, sare și cimbru și dați la cuptor zece minute la 200 de grade Celsius.

Friptura a ieșit grozav de bine. Carne fragedă, moale, topitoare-n gură. Șoricul crocant la exterior, moale și lipicios pe partea interioară. Arome bune și gust de carne.

E o mâncare pe care n-o mănânci prea des, că dai de bai.

Poate încercați o dată varianta asta și măcar o dată varianta străveche, cu cotletul feliat și crestat pe lățime, prăfuit cu boia după ce a fost ținut o noapte-n lapte și apoi azvârlit în tigaia cu untură încinsă. Să aveți termen de comparație, nu de alta.

Să fiți sănătoși.

Când e destul de încinsă tigaia, spargeți ouăle în ea și puneți un capac deasupra lor. În felul ăsta n-o să fiți nevoiți să întoarceți ouăle de pe o parte pe alta ori să le scăldați în ulei pentru a prinde crustă și deasupra (sigur, cei mai mulți dintre oameni știu să facă ochiuri, puteți spune – eu pot spune că prea puțini dintre bucătarii profesioniști pe care i-am întâlnit pot să facă ochiuri decente).

Îmi place să pun parmezan ras peste ochiuri. Recomand cu drag să faceți asta, când aveți ocazia.

Ce spuneți? E greu?

Am mâncat ochiurile cu pâine prăjite frecată cu usturoi și cu parmezan ras. E o combinație care-mi place. Să fiți sănătoși.

Cartofii nu-s din frigider. I-am fiert în coajă și i-am curățat.

Mai aveam puțină brânză, niște piept de pui rămas de cu o zi înainte, trei roșii cherry și niște germeni.

Și baconul ăsta, căruia m-am gândit să-i dau un aspect, dacă tot îl frig. Nu avea nevoie, desigur, încercam doar să alung plictiseala:).

Până s-a rumenit baconul (doar pe o parte), am tăiat/sfâșiat celelalte ingrediente, pe care l-am înghesuit într-un bol.

Le-am stropit cu ueli de măsline și..gata.

Grilajul din bacvon ar fi trebuit să stea sub salată, pozele-s făcute ca să se vadă.

Nu-i chiar o mare filosofie, nu?

Să fiți sănătoși.

Am folosit camembert dar am convingerea că merge eprfect și brie. Sau alte tipuri de brânză cu mucegai alb.

Am crestat brânza și am înfipt fire de cimbrișor în crestături.

Am încins cuptorul și am pus brânza în cuptor, pe o farfurie termorezistentă. Dacă o puneam într-o tavă, pe o foaie de copt, era probabil la fel de bine.

Am ținut brânza 10 minute la 200 de grade Celsius.

Crustă aromată, miezul topit, moale, cu aromă intensă. Am lăsat brânza să se răcească puțin înainte de a o mânca. Atât pentru azi. Să fiți sănătoși.

Am făcut poza acum doi sau trei ani, nu mai știu. În fine, să revin la mămăliga cu magiun. Fratele meu nu o suporta, spunea că-i mâncare pentru colduși (în Maramureș, colduș i se spune cerșetorului). Mie-mi plăcea. Și mai mult decât mămăliga, îmi plăcea să stau pe pragul casei bunicilor mei, alături de verii mei, răsfirați ba pe alte praguri ba pe scăunele. Îmi plăcea așteptarea care însoțea micul dejun. Era iarnă și nu aveam voie să ieșim la săniuș “până nu picură din streașină”, adică până crește puțin temperatura. Cum vedeam primele broboane de apă la capetele țurțurilor, lăsam blidele, de cele mai multe ori goale-linse, ne luam hainele, bocancii cumpărați de bunicul nostru, săniile și o zbugheam pe ușă afară. Ne întorceam uzi leoarcă, roșii în obraji și flămânzi, după trei-patru ceasuri. Pentru amintirile astea mai fac din când în când mămăligă cu magiun.

Să nu vă închipuiți că-i mare lucru mămăliga asta. Chiar nu e. Practic, întinzi un strat de mămăligă pe fundul farfuriei, peste el un strat de magiun și iar un strat de mămăligă.

Dacă vrei, poți să construiești mănăliga într-o oală, în 7 sau 8 straturi, să o răstorni și să tai din ea felii ca dintr-un tort.

O cană de lapte lângă – un bilet spre raiul copilăriei, un loc ferit de ouă Kinder, jocuri pe calculator și formule alimentare chimizate la extrem. Să fiți sănătoși.

Doru, poza asta-i pentru tine.

Iar asta e pentru cei cărora le lipsește ninsoarea.