Adi Hădean

Am ajuns în Bangkok după un drum de nici două ore de la Cha-am. Ne-a adus o șoferiță tânără care ar fi încăput lejer în rucsacul meu, fără să trebuiască să scot kilul de pălincă de pere care mi-a rămas după prima împărțeală. A condus cu 130-140 de kilometri/oră pe toată distanța. Mică dar…vorba ceea. La puțină vreme după sosire, musonul a început să-și facă de cap cu noi. Ba stropea praful, ba ne lăsa în pace cât să traversăm strada aglomerată cu mașini, motorete, scutere și tuk-tuk-uri. Un taximetrist a încercat să ne vâre pe gât o masă într-un restaurant în care porția costa peste 1000 de bahti (adică peste 100 de lei). Ne-a pândit în timp ce ieșeam și aproape că a dat cu basca de pământ de ciudă când am trecut strada spre bufetul cu steamboat la care am mâncat pe săturate cu 200 de bahti de persoană (adică 20 de lei).

Șoferița noastră de buzunar. Stătea pe 3 perne ca să vadă șoseaua.

Un fel de “mama Januaria” care ne-a făcut o cafea dulce și instant în stația de autobuz din Cha-am.

Odihnă la locul de muncă, în aceeași stație.

Ne-am cazat la Amari Atrium, pe Petchburi Road, un hotel cu 23 de etaje, foarte solicitat și foarte fain, cu un manager neamț și un bucătar șef elvețian. Hotelul e un stup în care zumzăie în toate părțile turiști chinezi, indieni, arabi, thailandezi, europeni, australieni și americani. Printre ei, o armată de angajați amabili și zâmbitori, gata mereu să te asiste ori să-ți facă un serviciu, de la deschisul ușii la chemarea liftului. Noi stăm la etajul 21 care-i executive floor, deci beneficiem de cocktailuri și gustări seara, la etajul 23 și de un mic dejun ceva mai special, feriți de mulțimea din restaurantul principal. Asta poate și pentru că (și aici mă laud puțin, vă rog să-mi scuzați lipsa de modestie) sunt “the romanian chef” care va ține o demonstrație culinară lângă piscină într-una dintre zilele ce vin (Marți, mai exact). O să gătesc împreună cu chef-ul hotelului și voi încerca să nu mă fac de râs și să învăț de la el cât voi putea de mult.

Vedere din camera noastră.

O să vă povestesc mâine episodul steamboat (mâncare pe care ți-o prepari singur, pe grill sau la aburi, deasupra cărbunilor încinși din grătarul care tronează pe masă). Azi vreau să închei cu o mărturisire: sunt prea bătrân pentru Khao San Road, vena principală a Bangkokului turistic, o stradă plină de turiști străini, hipsteri, copii de bani gata ori studenți în vacanță, gălăgioși și în căutare de distracții mai mult ori mai puțin vizibile, făcându-și loc printre zecile de vânzători ambulanți, driblând comercianții de costume care-s gata mereu să-ți croiască un sacou, pierzându-se între sute de halbe pe terasele cu aer european ori bătându-se unii de alții ca într-un soi de balet în slow-motion. După o oră pe Khao San am fost fericit că a venit ploaia cu găleata și am pornit spre hotel.

Khao San

Azi am ajuns la Chatuchak market, cea mai mare piață a Asiei și una dintre cele mai mari din lume. În 5 ore am reușit să vedem abia un sfert. Poate nici atât. Dar asta-i o poveste pentru altă zi. Până atunci, să fiți sănătoși.

Primul apus la Bangkok.

Sponsori

Postarea de azi e pentru prietenii înspăimântați de ideea că odată ajunși în Asia vor fi nevoiți să mănânce doar picant ori doar pește, doar mâncare asiatică ori, Doamne feri, vor fi nevoiți să rabde de foame odată ce se vor termina sandwich-urile de acasă. Nici vorbă de așa ceva. Pe tot traseul parcurs de la Singapore până la Cha-am (mai avem de mers dor două ore și un pic cu mașina până la Bangkok) am găsit o mulțime de locuri care oferă mâncare europeană ori western food, cum îi spun oamenii pe aici. E drept, e puțin mai scumpă decât mâncarea locală, dar nu mai scumpă decât dacă ai mânca-o într-un local decent din Cluj, de exemplu.

Ieri, după o sfântă de ploiță musonică (și să nu mai aud că p-aci nu-i muson, muson nu înseamnă neapărat inundații și vijelii, musonul e sezonul ploios din Asia de Sud-Est, care în Thailanda ține până aproape de Octombrie) am iești cu Raluca pe terasa Verandei. I s-a făcut foame și dorea ceva mai apropiat de gusturile ei (dacă eu mă dau în vânt după pește, creveți, ardei iuți și orice experiență culinară nouă, Raluca nu-i defel așa).

Am cerut un suc de portocale for the lady. Trebuie să știți că sucul de portocale de aici (și orice suc din fructe în general) e cumva..altfel decît cel de acasă. Gustul e umlt mai intens și mai apropiat de fruct.

Pentru mine am cerut doar cafea. Eram puțin flămând dar așteptam să se trezească Răzvan, să mergem să mâncăm red sanpper și tom ka, supă de pui cu zeamă de lămie și lapte de cocos.

În scurtă vreme au sosit pastele, împodobite cu frunze de busuioc. Mi-am cumpărat dintr-un magazin din Hua Hin o pungă cu semințe de busuioc dulce. Miroase fantastic și aromează perfect orice mâncare cu carne, orice salată ușoară. E diferit ca aspect față de cel pe care-l găsim noi în supermarket și are aroma mai fină.

Până s-au răcorit puțin pastele, eu mi-am văzut de cafea, Raluca de suc și Răzvan de somn (ne treziserăm devreme pentru a ajuge la piața de dimineață).

La carbonara aici de față, bucătarul thailandez a adăugat niște cozi de arpagic tocate, două-trei ciuperci și puțină șuncă friptă și caramelizată. Sigur că nu-s carbonara ca-n Italia, nici măcar ca-n România, dar nici nu-s green curry.

Am gustat și eu din ele, să văd ce numea Raluca “amprentă locală”. Am presupus (și nu cred că am greșit) că în loc de smântână dulce, din care nu am văzut pe nicăieri pe aici, au folosit lapte condensat, gros și destul de dulce. Iar șunca folosită, destul de dulce și ea, nu-i chiar ca a noastră, în care sarea abundă.

La urmă, the lady a fost mulțumită, lucru care m-a mulțumit și pe mine.

Pentru a putea mânca excesul de sos, la masă au venit și două felii de baghetă, prăjite discret și stropite cu ulei cu usturoi. Foarte bune.

Gata povestea. Să fiți sănătoși.

Sponsori

După 4 ceasuri și jumătate petrecute în Găinar, am ajuns de la Chumphon la Hua Hin, locul în care Familia Regală care conduce Thailanda cu înțelegere și blândețe (așa spun toți thailandezii pe care i-am întrebat) se retrage periodic pentru relaxare, departe de grijile regatului. La două ore și jumătate distanță față de Bangkok (cu mașina), Hua Hin e destinația de vacanță preferată de locuitorii capitalei. Cei cu mai puțini bani se opresc la Cha-am, la 30 de kilometri distanță de Hua-Hin, așa cum am făcut și noi, și asta nu pentru că ar fi o stațiune prăpădită ci pentru că prețurile sunt mai mici la orice, de la cazare la mâncarea din numeroasele restaurante de pe plajă.

Cele trei nopți și două zile petrecute de noi la Veranda Resort&Spa, alături de câțiva turiști thailandezi și un grup de turiști europeni și chinezi, ne-au arătat cum cum ar fi fain să fie Raiul. Camere mari și confortabile, marea la 30 de metri de “gardul” hotelului, piscina imensă, cu apă limpede și ceva mai rece decât cea din mare, mâncarea foarte bună la micul dejun și zâmbetele tatuate pe fețele gazdelor ne-au cucerit.

Chai, ghidul nostru.

Am ajuns la Cha-am noaptea, am adormit abia pe la 3 dimineața iar la 7 m-a sunat Chai, ghidul nostru local. L-am iubit instantaneu, în sensul că nici vorbă. Sigur, nu era vina lui și oricum am trecut repede peste “morocăneală” îndată ce l-am cunoscut. Zâmbitor și foarte bine informat, Chai e gid pentru străini în zona Hua Hin de 13 ani. Știe rândul și ne-a ajutat în incursiunile pe care le-am făcut prin piețele din oraș. Am reușit datorită lui să aflu informații valoroase despre ierburile, frunzele și mirodeniile folosite în bucătăria tradițională și am aflat cum se prepară un desert foarte simplu și foarte iubit aici, sticky rice, orezul dulce și lipicios pe care-l fac mamele de pe aici (mai des mătușile decât mamele) și-l însoțesc cu morcovi confiați, fructe de sezon (mango, litchy ori orice alt fruct aromat se află în piață), lapte de cocos, susan negru sau cremă de zahăr ars. Îl colorează doar cu coloranți naturali (pudră de turmeric – o cunoaștem sub numele de curcuma- ori fierbându-l cu alte plante de la care împrumută culoare) ori îl lasă pur și simplu alb. Oricum ar fi, gustul său e atât de bun încât știu sigur că aș putea mânca de trei ori pe zi fără să mă plictisesc. Precupeața de la care l-am cumpărat mi-a dat niște ponturi pe care nu le găsești în cărțile cu rețete și abia aștept să fac primul meu sticky rice acasă, pentru prieteni și familie.

Am fost plăcut impresionat de curățenia din piețe (și din cea de seară și din cea de dimineață) și m-am bucurat de mirosul de pește proaspăt ori de amestecul de miros de pad thai, green curry și creveți pe grill (am filmat aseară crevetele-tigru pe care l-am mâncat, deci o să vă putem oferi o poveste legată de asta). În piața de seară, o stradă lungă de 300 de metri pe care se află zeci de restaurante ce-ți oferă “fresh sea food, cheep sea food, no fresh, no buy” (mâncare din pește și fructe de mare proaspătă și ieftină) am poposit pentru cină. Green curry, red curry (grozav de bun, făcut cu pastă de curry roșie, porc, ierburi aromate, lapte de cocos și lapte condensat, dulce și gros) și fructe de mare cu legume și curry verde cu mult ardei iute. Și crevetele măricel de pe grill plus un bol de orez fiert. Și berea Singha, nelipsită ca umezeala din aer.

Scoici, caracatițe mici, creveți, ierburi, piper verde proaspăt (foarte aromat, foarte intens, cred că o să duc cu mine un săculeț).

Se pare că desertul preferat al localnicilor e… carnea. În Hua Hin am găsit o tarabă pe care se aflau cam 15-20 de kilograme de carne de vită și de porc, tăiată-n bucăți mici, tăvălită prin caramel și apoi friptă. Am gustat. N-a fost rea dar nu aș reveni aici numai pentru asta. În plus, e diabet pe picioare, poți mânca în neștire uitându-te la meci înainte ca glicemia să-ți treacă prin creștet și să se izbească de tavan.

Despre piața de dimineață și alte lucruri de mirare văzute aici, veți afla de bună seamă de la Răzvan. Eu mă opresc aici cu povestea și mă întorc la piscină. Încerc să profit cât pot de orele care au rămas până la plecarea noastră spre Bangkok, un loc fascinant dar nici pe departe atât de liniștit ca Hua Hin – Cha am.

Sponsori

Bună să vă fie viața. Până la următoarea postare cu povești, care va veni puțin mai pe răcoare, vă las să vă clătiți ochii cu niște poze pe care le-am făcut în timpul expediției Muson, din care mai avem o etapă: Bangkok. Să vă bucurați de ele și să fiți sănătoși.

Sponsori

Turiștii care ajung în Thailanda ajung de obicei în locuri puține și foarte bătute, ceea ce nu-i rău, dar Thailanda înseamnă mai mult decât Bangkok și Phuket. Ieri am petrecut câteva ore foarte faine în Chumphon, după o călătorie lungă de la Trang și o noapte foarte odihnitoare la Nanaburi Hotel. Dar poate ar fi mai bine să o iau de la început:

Ghidul nostru din Trang, Mohamed, ne-a spus că putem lua un tren rapid spre Chumphon. Ceea ce am și făcut. Într-adevăr, n-am văzut în România ultimilor 10 ani un tren care să meargă atât de repede, dar nici n-am văzut un tren care să arate atât de…pitoresc. Militari în permisie, călugări budiști, cerșetori, vânzători de apă/bere/supă caldă/orez cu creveți/omletă/înghețată, pereți din lemn și acoperiș din tablă, scaune solide și rabatabile, mirosuri grele dinspre baia a cărei ușă rămânea mereu deschisă (cu excepția momentelor în care baia era folosită) și deasupra noastră, a tuturor celor care puțeam și miroseam împreună în același vagon, cam 6-7 ventilatoare care să scurme aerul intrat prin TOATE geamurile (cu rame din lemn) deschise. Șapte ore și un pic prin junglă, culturi de orez, livezi de bananieri și cocotieri și opriri în aproape toate stațiile. Acesta e Găinarul.

Din fericire, după călătoria asta, pe care o pot asemui unei nașteri cu travaliu prelungit, am văzut lumina. Am ajuns în Chumphon unde am fost preluați de Jim, o doamnă respectabilă și respectată, femeie de afaceri de succes și de Piu, tânăra ei asistentă, care ne-a fost ghid pe parcursul șederii în orașul cu doar 20.000 de locuitori și plaje fantastice la nici 20 de minute distanță.

Văzând camera de la hotel, ne-am spus că a meritat drumul cu Găinarul (apropo, asta e porecla pe care i-am dat-o noi rapidului, altfel un tren respectabil). Lemn și gresie, pat mare și confortabil, aer condiționat, curățenie exemplară și internet gratis. Ce-ți poți dori mai mult?

Eventual, cina. Care a venit și ea. De fapt, am mers noi în întâmpinarea ei. Jim ne-a dus la masă la restaurantul ei, un restaurant cu tradiție în Chumphon. Prikhorm. Karaoke și mâncăruri thay. Dacă tentației de a-l nimici pe Frank Sinatra i-am rezistat, cinei nu i-am putut rezista. Am mâncat Tom-ka (supă de pui cu lapte de cocos și zeamă de lime), Tom-yum (celebra supă cu pește/fructe de mare și chilli), green curry (o mâncare zemoasă care poate conține pește, pui, vită sau fructe de mare și care trebuie să conțină pastă de curry verde, obținută prin zdrobirea împreună a coriandrului în toate formele sale-semințe, rădăcină, frunze- împreună cu usturoi, ardei iute, galangal, lemon grass, coajă de limetă și o pastă obținută din măcinarea unor creveți mititei), pad-thai (creveți uscați, creveți proaspeți, tofu, ceapă, arpagic chinezesc, ou, chilli)  în stilul Prikhorm, adică fără tăieței și foarte aromată, red snapper și o mâncare foarte bună făcută din alune caju prăjite, calamar uscat și prăjit în ulei încins, creveți, lemon grass, frunze de lămâi și niște frunze pe care nu a putut să mi le denumească nimeni în altă limbă decât thai (stați liniștiți, nu le găsiți în Europa), cu gust de lămâie și ele. Peste toate, multă bere Singha, berea tradițională thailandeză.

A doua zi am plecat cu Piu la piața din Chumphon să vedem ce-i proaspăt pe la ei. Toate-s. De la pește la porc, de la scoici la pasta de curry verde/roșie/cărămizie.  Ne-am liniștit cu piața, am băut o cafea pe marginea drumului (o tanti durdulie face probabil și la ora asta cafea instant cu lapte condensat și îndulcit pe undeva prin centrul Chumphon-ului) apoi am mers să prînzim, undeva între oraș și plajă. Am întâlnit acolo neamurile peștelui mâncat la Jim, white snapper ca să fiu precis precum marmota (foarte bun pește, oase puține, carne dulce, scăldată-n sos d esoia cu chilli). Ne-am înfruptat și dintr-o salată din vinete mici și verzi, coapte apoi combinate cu puțină pastă de chilli, niște lapte de cocos, creveți și ou fiert (ne-am lovit iar de obsesia asiaticilor pentru ouă). Am mai luat un green curry pentru comparație și o salată din ierburi thailandeze aromatice (ceapă verde, lemon grass, frunze de lămâie-foarte des folosite aici- apoi ne-am îndreptat spre plajă, cu oprire la debarcaderul pe care se sortează peștele adus din larg înainte de a porni spre piețe.

Am făcut baie în apele Golfului Thailandei, am alergat după crabii mici ce ieșeau din nisipul de pe uscat doar pentru a intra în nisipul din apă, apoi, după trei ceasuri de leneveală pe plaja aproape pustie (puțini turiști la Chumphon, deocamdată, am văzut totuși câteva terase cu specific italian, scandinav și englezesc, semn că și pe aici mai ajung europenii din când în când) am fost recuperați de Piu și duși la Prikhorm, unde am învățat să fac green curry și să dau jos carapacea de pe creveți din mișcări puține (am filmat asta, o să punem filmele pe net după editare). Pe seară, pe la 8, ne-am luat rămas bun de la Jim (căreia i-am dăruit niște plăincă de pere, purtată în rucsac încă de la Cluj) și de la Piu apoi am urcat iar în Găinar, pentru ca aproape cinci ore mai târziu să ajungem la Hua-Hin Cha Am. Dar asta-i o poveste pentru altă zi. Să fiți sănătoși.

Sponsori

Am intrat în Thailanda pe la Satun după o călătorie de o oră și un pic cu feribotul de pe Langkawi. De aici am luat un autobuz până la Trang, principalul oraș al provinciei cu același nume. Călătoria a durat aproximativ două oră și n-a fost tocmai neplăcută (am călătorit împreună cu alți turiști străini, nemți, francezi și americani aflați în drum spre Phuket). La Trang am ajuns pe ploaie, care însă n-a ținut mult. Din autogară am luat un tuk-tuk, o motoretă pe trei roți care mi-a dat fiori reci pe șira spinării la fiecare curbă.

Tuk-tuk

Tuk-tuk driver

Prima surpriză a serii: la hotel (am stat peste noapte la Thumrin Thana)  ne-au așteptat cu băuturi de bun-venit și cu niște zâmbete foarte largi. Nu cred că zâmbetele li s-au datorat celor de la TAT, care au aranjat șederea noastră acolo, dar faptul că am apărut pe panoul “vip today” sub titulatura “the most famous romanian chef” e posibil să fi avut o legătură cu asta (de fapt, chiar cred că a avut). După dușul pe care-l așteptam cum ne-au așteptat pe noi thailandezii, am fost preluați de ghidul nostru, Mohamed (nu profetul, doar un credincios) și purtați prin piață și apoi duși într-un restaurant mic, de cartier, să îmbucăm de două-trei ori din bucatele locale.

Despre Trang o să vă spună (pun pariu) mai bine decât mine tovarășul meu de voiaj, Răzvan. Eu o să arunc doar o momeală: provincia are în patrimoniu o mulțime de insule și insulițe căutate de cei care vor aventură, scufundări, adrenalină ori sporturi acvatice mai cuminți sau, pur și simplu vor să facă plajă pe nisipurile albe.

*

*

Să revin la piețe, mâncare și alte lucruri comestibile. În Trang au o piață de legume și fructe de la care se aprovizionează en gros piețele mai mici. Și mai au și o piață de seară, dedicată mai cu seamă mâncării (am mâncat acolo pad thai, un soi de tăieței din orez cu creveți uscați, creveți proaspeți, sos de soia, tofu, ceapă verde, muguri de soia și ouă). Mai jos puteți vedea mai multe poze din piețe. Despre întâlnirea mea cu durianul, regele putorii între fructe și paradox suprem, o să vă povestesc în zilele ce vin, important e să știți că a avut loc.

Pești, câți vrei și de o mulțime de soiuri.

Lămâi, castraveți, dovleci, vinete verzi și vinete vinete, lemon grass (multe lucruri de aici n-au nicio legătură cu lămâia dar au gust de lămâie și-s folosite des în bucătărie), ardei iuți-iuți.

Bananele verzi stau câteva zile până se îngălbensc apoi sunt mâncate așa cum sunt ori fripte (pane).

Banane fripte

Tânăra care frige bananele.

În piața din Trang găseși orice, chiar și un croitor care să-ți repare nădragii dacă ai avut un accident.

Să nu uit de gândaci. Mari și…pe spate. L-am întrebat pe Mohamed, ghidul, dacă mănâncă așa ceva. Mi-a spus că nu, nici poveste, și că puțină lume o face, sunt lucruri mult mai bune de mâncat peste tot în jur.

Ieri am făcut tom yum cu creveți (o supă tradițională, în două variante, veți vedea filmul după ce ne întoarcem acasă), în bucătăria hotelului Thumrin Thana. Managerul a fost de treabă și ne-a lăsat să filmăm lecția de gătit pe care am luat-o de la mister Pitchai, unul dintre specialiștii în bucătărie thailandeză ai hotelului (bucătăriile de la Thumrin Thana hrănesc peste 1000 de oameni zilnic și sunt trei la număr, una chinezească, una thay și un a europeană iar între ele un laborator de patiserie care scoate niște cheesecake-uri de te lingi pe degete).

Trang merită mai multă poveste și chiar o vom spune, pentru că Raluca ne-a filmat conștiincioasă peste tot pe unde am umblat. Pentru asta însă, trebuie să ajungem acasă, deoarece la viteza cu care circulă biții pe partea asta de internet, nu am reușit să trimitem nimic la editat. În fine, cu atât mai bine, aventura noastră se va prelungi în felul ăsta și după ce vom fi ajunși acasă. Atât din Trang deocamdată. Deja e în spate, pe la 1 jumate am urcat într-un tren pe care l-am poreclit “găinaru’” și am străbătut junglă, plantații de orez, culturi de bananieri și cocotieri până la Chumpon. Călătoria a durat 7 ore iar trenul arăta ca desprins din “Ocolul Pământului în 80 de zile”. Dar asta-i o poveste pentru altă zi.

** am stat prea puțin în Trang pentru a putea vedea și insulele și am folosit pentru ilustrație poze făcute chiar înaintea sosirii la Satun

Sponsori

Dacă Islamul ar presupune doar Ramadan, m-aș converti mâine. Am filmat acum două zile pe insula Langkawi, mai exact în Koah, capitala insulei (insula e mare, îți ia o zi să-i faci turul cu mașina, cu opriri pentru masă și făcut poze), la lăsarea serii, când credincioșii musulmani, majoritari pe Langawi, ies la piață să-și cumpere mâncarea după ce au postit toată ziua. Am întâlnit o lume pestriță, îmbrăcată-n miros de roti prata, sambal, beef curry și satay (un soi de pâine indiană, o tocană din pui, curry de vită și frigărui dulci din pui) și în alte o mie și unul de mirosuri. Sute de oameni gălăgioși și zâmbitori, vânzători făcându-și reclamă în gura mare, grătare improvizate din butoaie de petrol retezate pe la mijloc și puse pe o capră metalică. Mic dejun la asfințit, bucurie după o zi de post în care s-a împlinit voia lui Allah și gusturi teribile așteptând să fie descoperite. Asta am văzut pe Langawi și am și gustat.

Am mâncat banane prăjite, frigărui din piept de pui mici cât o jumătate de deget, tăvălite prin sirop de zahăr brun înainte de a fi fripte și scăldate-n sos picant înainte de a fi mâncate, frigărui din carne de vițel marinată în iaurt și curry, tocană de vițel cu frunze de curry și semințe de dovleac, colțunași din foietaj fripți în ulei și umpluți cu cartofi dulci, ba mi-am cumpărat și o supă de vită la pungă, cu tăieței subțiri și câteva fășii de carne 9pe asta ammâncat-o în cameră). Am îndraznit și la o porție de cucu rudan, un amestec de cocă pentru șnițel, creveți și muguri de soia, fript în mult ulei de palmier, grozav de bun. Creveții de toate mărimile, calamarii umpluți cu legume apoi aburiți bine și peștii de zeci de soiuri sunt pe Langkawi la ei acasă, doar în jurul insulei se învârte ditamai Oceanul Indian. Cât despre dulciuri, de la pandișpan scăldat în caramel la jeleu din felurite fructe locale dar exotice pentru noi până la supe dulci din zeamă de cocos și orez răsfiert, găsești de toate. Concluzia: de Ramadan, prea multă mâncare, prea puțin stomac la un biet om ce sunt. Mai mult decât mâncarea, mi-au plăcut oamenii luminoși și deschiși de pe Langkawi. Sper să pot reveni aici într-o zi. Rămâneți cu bine și cu niște poze pe care le-am făcut pentru voi.

Răzvan, negociind o supă.

Sponsori

Nu, nu Chinezu, căruia-i dedic postarea asta, alt chinez.

În ultima seară pe care am petrecut-o în Singapore ne-am întâlnit cu Josephine, prietena PR-istă a lui Răzvan. Care a aranjat pentru noi “a somptuous dinner” la Sinma Claypot Live Frog/Seafood, unul dintre restaurantele lui Johnny, un chinez zâmbitor și plin de vervă (ori cel puțin așa s-a purtat în prezența noastră). Habar n-aveam ce ne așteaptă, credeam că stăm la o cafea, la o bere Tiger (turiștii beau Tiger în Singapore, localnicii beau Carlsberg) și la un șrimp fript. Când colo, Johnny al nostru, montat de Josephine (bănuiesc), a început să ne înșire prin față cele mai bune mâncăruri din meniul său. Eu mă uitam mirat la cum se umple masa, mă mai uitam în jur să văd dacă nu-i Anthony Bourdain pe undeva ori dacă nu apare Ashton Kutcher urlând ” ai fost punk-uit”. Nimic din toate astea, doar dorința lui Johnny de a se făli cu ce are mai bun în fața unor europeni care pot duce vorba mai departe (să fim sinceri, nu cred că a fost generos cu noi doar pentru că eram simpatici, dar, cu toate astea, pe la finalul serii l-aș fi cinstit cu un ștompel din pălinca de pere pe care o port în rucsac încă de la Cluj).Oricare ar fi fost startul, lui Johnny i-a ieșit, pentru că, iată, scriu despre el și despre mâncarea lui.

Am început seara cu o oală plină cu picioare de broască. Johnny mă privea cu ochii mari și-mi zâmbea cu toți dinții. “Now you eat frog” zicea el zâmbind. “Amu să mânci tu broaște, no, bine?”, îi răspundeam eu, cu un zâmbet la fel de mare. În cele din urmă, mi-am învins traumele (acum 14 ani am mâncat un lighean cu picioare de broască pane și mi s-a cam aplecat) și am onorat ospitalitatea omului, lucru care a făcut ca entuziasmul să-i crască și mai tare. N-o să vă mint, picioarele de broască cu ghimbir, usturoi, ierburi aromatice din zonă, spanac de apă și terci de orez au fost fan-tas-ti-ce!. Până și Raluca a mâncat, cu o jumătate de gură plângându-le de milă “săracelor broscuțe”, cu cealaltă jumătate minunându-se de cât de bune pot fi. Foarte delicate, sosul din jurul lor aromat plăcut, terciul din orez deosebit (n-am mai mâncat până acum, e un lucru pe care-l voi reproduce).

A urmat pe masă Red Grouper in brinjal , adică un pește copt și acoperit într-un sos teribil de gustos, făcut dintr-un soi de vinete care se cultivă în zonă și din mult sos de soia cu chilli. Carnea dulce, completată genial de sosul de brinjal a mers pe gât în jos ca unsă (era un pic unsă, dar cu sos, nu cu unsori). Frunzele de coriandru, tocate grosier, au adus un plus de prospețime.

Până si vină felul următor, am avut parte de o mică pauză, o farfurie cu silver fish, niște pești mici, prăjiți cu totul în ulei de porumb, sărați și presărați cu pesmet frecat cu usturoi. Aveau gust de jumări și au mers perfect cu berea.

Când am văzut că apare un ditamai vasul cu un crab cu sos de chilli, am crezut că-i lovitura de grație. M-am înșelat.

Lovitura de grație a întârziat să vină iar agonia a fost prelungită cu un crab tăvălit în unt (așa cum moldovencele noastee tăvălesc puiul prin unt, chinezoaicele lor tăvălesc crabul ori creveții, deci nu vă mirați prea tare) cu ouă de rață sărate amestecate cu ouă de crab într-o omletă înfiorător de grea dar care trebuia gustată. Bună la gust, nu zic, dar n-aș mânca în fiecare zi, cum n-aș mânca slănină afumată mereu, deși îmi place.

Cociune de rechin, a gândit ardeleanul din mine, apoi a tradus repede pentru restul românilor: cap de rechin aburit cu sos de stridii până a devenit gelatinos ca o piftie. Caldă. “Take shark head, eat, good for your skin, very very much colagen”. Astea-s vorbele care m-au cucerit, mă știți doar, toată ziua-s la cosmetică pentru măști faciale. Bună piftia de rechin, cred că ar fi mers perfect pe pâine neagră prăjită și frecată cu usturoi.

Credeați că s-a terminat? Așa am crezut și noi însă realitatea s-a dovedit a fi…diferită. Am mai primit spre degustare câteva scoici mari și proaspete învelite-n carne de crevete zdrobită și dată prin pesmet, prăjită apoi în ulei, la foc iute. Foaaarte bune. Asta aș putea mânca măcar de două ori pe săptămână fără să mă plictisesc.

Ca să nu hoinărească scoicile de unele singure prin(tre) noi, am mai primit câțiva creveți umpluți cu sparanghel și fructe, făcuți mosor cu tăieței subțiri și prăjiți. Practic, sunt vedeta localului și calul de bătaie, se vând ca pita caldă în sute de porții pe zi.

După opt feluri de mâncare și două feluri de chifle, tot mâncare și ele, ne-am pupat cu mister Tan, bucătarul șef al lui Johnny, i-am băut whisky-ul pentru musafiri patronului, am făcut o poză cu logo-ul restaurantului…

…am mai făcut o poză ca să avem ce-i dedica lui Cosmin Tudoran și ne-am despărțit de gazde plecând într-o plimbare prin red light district, cartierul în care oricând poți căpăta un masaj cu final fericit, dacă nu ești atent. Am lăsat-o pe Josephine să ia un taxi înaintea noastră, am mirosit durianul de pe o tarabă de la colț de stradă și ne-am dat cu părerea (între noi, desigur) despre ce mâncaserăm în seara aceea.

Am apreciat strădaniile lui Johnny și faptul că Josephine ne-a oferit o experiență de care străinii nu se bucură în mod obișnuit (chinezu’ nostru mai are restaurante în oraș, în zone în care turiștii ajung ușor, aici, la marginea red light district nu prea au ce să caute și în consecință Sinma Claypot Live Frog/Seafood e un loc frecventat de chinezii care știu despre ce-i vorba). O bucurie-n plus pentru mine: mister Tan, bucătarul șef,  m-a introdus pentru puțin timp în bucătărie, să văd cu ochii mei cum se lucrează la 7-8 wok-uri simultan (sunt convins că prietenilor nostri de la Wok’N Roll le-ar fi plăcut aici) și pe nu-știu-câte mese din inox strălucitor.

Dacă ajungeți în Singapore și vi se face poftă de un copan de broască, Geylang Road Lorong 3 #01-01 e adresa. Numa’ așa, pentru orice eventualitate. Bine de stiut: o masa de felul asta, cu 8-10 feluri de mancare, costa in Singapore cam 70 de Euro. In Singapore la Sinma Live Frog/Seafood, pentru ca sunt localuri in care poate costa mai mult iar la food court pori manca la fel de mult cu mai putin de jumatate din bani (e drept, la food court nu gasesti prea multe delicatese de felul picioarelor de broasca).

No bun, gata povestea, să fiți sănătoși.

Sponsori

Capitolul “piețe” al expediției Muson va fi acoperit cel mai bine după ce vom ajunge în Thailanda, săptămâna viitoare. Totuși, nu m-am putut abține și am cercetat câteva piețe și în Malaezia. Piața centrală din Kuala Lumpur e un soi de mall plin de suveniruri și prostioare pentru turiști, mâncare de la Burger King și McDonalds și un food court tradițional. Nimic interesant, așadar.

Piața din China Town (tot K L) e însă o altă poveste. Una înfiorătoare. Amestec de mirosuri de pește crud, mațe de pui și curry, fum de ghimbir și ardei iute, zgomote și semiîntuneric. Pe scurt, mizerie. O mizerie care aici nu pare a deranja pe nimeni. De fapt, sunt atât de obișnuiți cu ea încât mănâncă la doi metri de toate astea, orice foc cu un wok deasupra devenind o bucătărie improvizată. Peștele și puii, rațele și scoicile, fără frigider ori gheață, dezvoltă culturi de Salmonella la 36-38 de grade Celsius și o umiditate aproape de 100%, ce mai adevărate comori biologice. Cu toate astea, piața din China Town pare a fi paradisul ascuns după blocuri al chinezilor, nu am văzut aici trăsături malay ori indiene, de unde trag concluzia că cel puțin în ceea ce privește piețele, fiecare preferă mizeria proprie. De fapt, la nici un ceas după ce am traversat piața și am chinuit-o pe Raluca (ea filmează isprăvile și drumurile noastre prin Asia), am oprit pentru o cafea la o tanti malaeziană foarte de treabă și de omenie care vorbea engleza foarte bine (dacă vrei să înveți să vorbești prost englezește și în cuvinte puține și stâlcite, Malaezia e locul în care trebuie să vii) iar ea, tanti malay ne-a prevenit asupra primejdiilor care pândesc din farfuriile din piețe. Sigur, nu mai era nevoie, muștele mari, negre/verzi care patrulau pe carnea friptă și tăiețeii cu sos de chilli ne preveniseră înaintea ei. A fost și asta o experiență. Încă nu știu exact ce am învățat din ea dar sunt convins că se va sediementa într-un sâmbure de înțelepciune.

Prin comparație cu piața chinezilor din Kuala Lumpur, piața musulmanilor malay din Langkawi e un soi de farmacie. O să vă povestesc despre ea într-o postare dedicată mâncărurilor de Ramadan pe care le găsești la ei. Să fiți sănătoși.

Sponsori

Nu sunt un mare fan al vorbitului la telefon și m-am ferit cât am putut de telefonul mobil. Mă rog, nu am putut să mă feresc prea mult, mi-a intrat în viață prin 1999 și de atunci nu a mai ieșit. Vorbeam de pe o cartelă reâncărcabilă, lucru pe care l-am făcut până în 2004, când mi-am schimbat numărul din cauza unei dezaxate care mă bântuia prin telefon (da, și eu aș râde dacă ți s-ar întâmpla ție, deci suntem ok), ocazie cu care mi-am făcut un abonament. La care am renunțat prin 2005 pentru că facturile mele depășeau frecvent 3 milioane de lei vechi (aveam o afacere de condus, vorbeam cu furnizorii și cu clienții toată ziua și în plus, generos fiind, îi sunam pe toți cei care-mi dădeau bip. O vreme (până anul trecut, mai exact) am stat tot pe cartelă după care mi-am făcut abonament. Din nou. De data asta, facturile mele au valori normale. De aici învăț două lucruri: convorbirile telefonice s-au ieftinit iar eu am devenit mai responsabil.

Cel mai des vorbesc la telefon cu iubita mea, dar convorbirile noastre sunt scurte, locuim împreună și nu stăm cu ceasurile la telefon, ca adolescenții. Cele mai dese convorbiri de durată sunt cu mama mea. Nu atât de dese și atât de lungi ca acelea dintre sora mea și mama (sora mea are abonament la Cosmote iar mama, pe lângă mobil, a păstrat fixul de la Romtelecom, pe care multă vreme s-a zbătut să-l obțină cu ani în urmă, prin urmare poveștile lor pot să dureze mult și bine fără să le usture la buzunar grație programului OneNetwork), care au ca subiect scutecele, mâncarea pentru copii, evoluția nepoatei mele Maya, gânguritul ei pentru buni de la celălalt capăt și mai știu eu ce alte lucruri despre care vorbesc femeile între ele.

Revenind la convorbirile mele lungi cu mama. Ele se referă cel mai adesea la mâncare. Da, recunosc, la mama găsesc un soi de coardă de siguranță în momentele în care încerc să reproduc mâncăruri din copilăria mea. De aceea o sun mereu când am nelămuriri. La fel am făcut și când am avut poftă de plăcinte ca în Maramureșul în care am crescut (Maramureșul are mai multe zone, foarte diferite între ele, cu bucătării asemănătoare dar în esență diferite, plăcintele codrenești, de exemplu, diferă de cele moroșenești ori de cele din Țara Lăpușului). Am pus mâna pe telefon și am sunat-o pe mama. De la care am aflat că pentru plăcinte pufoase fac așa:

Pun într-un castron un kilogram de făină, trei ouă, o pișcătură de sare, o linguriță de zahăr și una de coajă de lămâie dată prin răzătoare, pentru aromă.

Mai pun trei linguri de smântână ori o cană sănătoasă de lapte prins. Și o cană de lapte. Și o nucă de drojdie desfăcută în lapte călduț cu o linguriță de zahăr, pentru spor. Apoi frământ bine, să iasă un aluat molcuț pe care-l las la dospit, sub un ștergar, în loc cald, preț de un ceas ori poate mai bine, să se înfoaie serios.

Rup apoi bucăți din aluat, le întind pe planșeta dată cu făină și pun în mijlocul lor umplutura, fie brânză amestecată cu verzituri (cozi de ceapă, mărar) fie dulceață din fructe de pădure ori magiun din prune dulci, zemoase. Împătur cu grijă plăcintele și trec cu sucitorul peste ele, să le sigilez/aplatizez.

Le coc într-o tigaie groasă, cu oarece ulei, pe o parte și pe cealaltă. Apoi mă bucur de ele cu cei ce-s în jurul meu și-i mulțumesc mamei în gând pentru că m-a ajutat să le fac.

De ce v-am povestit toate astea taman acum în mijlocul călătoriei mele prin Asia? Poate pentru că de la atâta curry și masala mi s-a făcut dor de casă. Să fiți sănătoși, iar pentru că povestea asta e o leapșă pe care am cules-o de la  Dono, o dau mai departe către Tomata. Și către Groparu, care precis are amintiri cu telefoane de ne-om strica de la atâta râs.