Adi Hădean

Chiar dacă se mai burzuluieşte cerul la noi, chiar dacă pare că ar vrea să ningă, chiar dacă nu zburdă mieii printre ghioceii dintre blocuri, eu unul simt că-i primăvară. Apar buruieni şi verdeţuri de care mi-a fost dor peste iarnă, apar noi posibilităţi şi combinaţii în bucătărie, noi gusturi sau vechi gusturi intrate-n hibernare. Astăzi vă arăt ce fel de paste am făcut ieri, inspirat fiind de primăvara asta leneşă dar şi de leurda pe care am cumpărat-o din piaţă. Pentru cine n-are neamuri la ţară sau nu citeşte Formula As ( :-) ), leurda e usturoiul sălbatic, o plantă plină de virtuţi, o plantă care creşte doar în sălbăticie, la marginea ori în liminişurile pădurilor de foioase. Bunicul meu o foloseşte din copilărie şi, din când în când, o folosesc şi eu.

Două roşii, trei ciuperci, câteva măsline negre, fără sâmburi, un ardei iute uscxat şi o mână de leurdă, de asta avem nevoie pe lângă paste.

Pastele pot fi spaghetti, penne ori altele, fierte după cum ne învaţă producătorul prin mesajele de pe ambalaj.

Ciupercile, roşiile şi leurda tocată mărunţel (se foloseşte toată planta) se pun împreună într-o tigaie unsă cu ulei.


În două-trei minute, se formează un sos în care puteţi să puneţi ardeiul iute (cât vă lasă inima şi cât vă place vouă, nu-i musai să-l puneţi pe tot). Apoi puneţi pastele fierte în apă cu sare (folosiţi paste fără ou dacă vreţi să vă iasă o mâncare de post).

După încă un minut, puteţi pune pastele pe o farfurie. Adăugaţi măslinele (care-s sărate) şi încă două-trei frunze de leurdă (o găsiţi în pieţe şi o puteţi înlocui cu ceapă verde foarte tânără sau cu arpagic verde). Nu e nevoie să mai folosiţi niciun alt condiment, mâncarea e perfect echilibrată şi foarte gustoasă.

Dacă nu ţineţi post, răzuiţi puţin parmezan peste paste. Completează gustul într-un fel care nu vă va surpinde (dacă aţi mai mâncat parmezan) dar care vă va fi pe plac. Poftă bună.

Nu mi-e lene, nu mă simt alături de tastatură în momentul ăsta, nu sunt secătuit de vorbe de drag la adresa voastră, doamnelor şi domnişoarelor. Îmi place însă prea mult ce am scris pentru voi şi doar pentru voi acum un an, pe la ora asta. Ăsta-i motivul pentru care îmi permit să reiau postarea aceea. La mulţi ani!

Odă(ile) femeilor

Eh, nu am eu talent pentru cât aş spune. Dar nu doare să încerc a spune cu cuvintele mele ce cred eu că iubim la Ele şi la odăile lor. Voi încerca totuşi să nu zăbovesc prea mult asupra odăilor. Sunt locuri magice care te pot fura definitiv, îţi pot sorbi puterile, câte un pic la început, luându-ţi tot mai mult pe măsură ce te dai pe brazdă, pe măsură ce-ţi dai acordul. Şi o faci, că vrei sau nu. Împotrivirile sunt inutile şi oricum doar de formă, bărbatul din tine vrea să fie recunoscut drept cuceritor cand de fapt abia aşteaptă să studieze de aproape sticluţele cu parfum de pe masuţa de machiaj, aşternuturile care miros a proaspăt şi a vară şi a femeie şi a căpşuni pe jumătate coapte fără să fi cunoscut Lenor-ul. Abia aşteaptă să fie legat pe veci de locul acela în care lumina pătrunde prin perdele oranj pal sau pur şi simplu prin geamul aproape invizibil. Abia aşteaptă să simtă un sfârc împungându-i pieptul pentru tot restul vieţii, un fir rebel de păr negru, auriu, roşcat ori castaniu să-i gâdile nasul şi el să-şi reprime strănutul de teamă să n-o trezească pe purtatoarea lui. A firului rebel. Dar să lăsăm odaia, să privim femeia şi întrebarea din ochii ei. Cum care întrebare? Chiar nu aţi auzit-o niciodată? Pentru aceia dintre voi care s-au născut mai târziu şi încă n-au apucat a gusta din misterele vieţii, întrebarea sună cam aşa: „De ce mă iubeşti?. Chiar aşa, de ce le iubim?
Pentru că se tem să le vedem goale atunci când au impresia ca un sân le e mai jos decât celălalt sau mai mare, mai rotund, mai puţin neted, şi cheamă în ajutor perdelele de culoare oranj pal care vor împuţina lumina, vor aduce o fâşie de umbră care să estompeze diferenţele pe care noi oricum nu le vedem.
Pentru că nu renunţă la invizibilul şi ca prin vis perceptibilul puf de piersică de pe fese, nici la mirosul de piersică al pufului.
Pentru că le place cafeaua. Sau pentru că o urăsc, totuna.
Pentru că stratul de cremă de brânză cu mărar de pe felia lor de pâine e de două ori mai gros decât felia. Să nu se îngraşe.
Pentru că brânza nu e degresată.
Pentru că în mijlocul unei certe poţi să le săruţi pe gură până dispare motivul.
Pentru că motivul reapare imediat după sărut şi dispare din nou abia după un alt sărut.
Pentru că nu cheamă Rosalul dacă se întâmplă să intre la baie după ce am fost noi (două băi într-o casă ar scădea totuşi numărul divorţurilor).
Pentru că pot să ne dea o aspirină grea cât două palme de miner în dimineaÅ£a de după noaptea cu beÅ£ia secolului, la care cu drag şi forţă am participat.   Â
Pentru că nu fug mâncând pământul, imediat după ţigara de după.
Pentru că au renunţat la ţigara de după în favoarea copiilor noştri.
„Pentru că meritaţi”.
Asta e dintr-o reclamă, ştiu. Dar în reclamă sună mult mai aiurea. Cât despre celelalte trei milioane de motive, amintiţi-mi cândva să vi le spun. Tot într-o zi de opt martie. Există şi trei milioane douăsprăzece motive pentru care le urâm dar astea ţin de noi şi nu de ele. Şi mi-am propus să le las pentru ziua antifemeii. De ziua Femeii doar…la mulţi ani.

Din punct de vedere meteorologic, oraşul ăsta în care locuiesc din Octombrie 2008, e de departe cel mai derutant dintre toate oraşele în care am stat mai mult de o săptămână. Dacă dimineaţa la şapte e senin, la opt poate fi noros sau iar senin după ce tocmai a plouat patru minute. Poţi vedea stelele înainte de culcare pentru a te trezi dimineaţa în pâclă deasă ca la Podul Înalt în poezia cu mama lui Ştefan cel Mare. Ştiu că nu mă prea pricep cu aparatul foto (pe nedrept e ocărâtă aşa săpuniera cu care-mi fac eu pozele) dar nu mă pot abţine. De asemenea, profit de faptul că blogul ăsta-i al meu şi postez unele dintre pozele pe care le fac. Azi e rândul câtorva poze cu Clujul de după ploaie.

Ne urmărim de-a serioaselea sau doar ne zvântăm penele?

Dacă şi Soarele trage linii…

Aburi din Lună


Un apus în cer...


…şi pe trotuar

Zbor razant

Ieri a fost vineri, una dintre multele vineri de post din viaţa Ralucăi mele. Suntem împreună de ceva vreme şi tot de ceva vreme încerc să-i dau să mănânce fără carne, lapte, brânză, ouă – miercurea şi vinerea – şi fără să mă repet prea des. Pentru mine e un exerciţiu bun. Pentru ea (sper) e un exerciţiu gustos. Ieri i-am făcut orez cu ciuperci.Nu un risotto (care e o chestiune complicată, cere timp) ci un banal orez cu ciuperci pe care l-am condimentat în aşa fel încăt să mi se pară mâncabil chiar şi mie, care-s un carnivor prin excelenţă. Hai mai bine să-l vedeţi:

Am pus o lingură de ulei de măsline (de sansa, nu extravirgin) într-o tigaie. Am pus apoi o ceapă tocată şi o mână de ciuperci şi le-am lăsat să se încălzească împreună.


Într-un minut, ciupercile şi ceapa s-au înfierbântat, după încă un minut am constatat că s-a înmuiat ceapa şi am adăugat orezul deja fiert (două mâini sănătoase).


Condimentarea a fost simplă de tot: sare, piper, pătrunjel.

Asta a ieşit:

Fâşiile portocalii sunt aşchii de morcov, făcute cu dispozitivul de curăţat morcovi. Am preferat să le las crude, merg bine cu orezul fiert şi în felul ăsta mai găseşti o vitamină întreagă în mâncare. Cât despre cei care nu postesc, pot folosi mâncarea asta pe post de garnitură la un piept de pui la grătar sau la tigaie(în tigaia grill sau într-o tigaie teflonată).

Am avut o zi plină. O zi în care am şters pe jos cu ideea că românii preferă să mănânce pizza cu blat gros în locul celei cu blat subţire, crocant, copt pe vatră. Am dat (în pub) 200 de pizza cu blat subţire, şi asta în prima zi de la introducerea versiunii în meniu. Numărul ar putea părea total nerelevant dar dacă-l aşez lîngă numărul comenzilor de pizza cu blat gros pe care le-am avut, devine cumva..relevant, na, că alt cuvânt n-am (e trecut de ora două şi am cuvinte puţine în preajmă). Deci …200 Vs. 23. Mie îmi spune ceva. Poate nu-i important pentru voi (nu văd de ce ar fi), pentru mine este. Vă doresc noapte bună şi vă dau nişte poze pe care le-am făcut din taxi, în drum spre casă. Şoferul are un muţunache pe bord şi ascultă muzică bună (de pe stick), în ciuda faptului că-i taximetrist (nu vreau să jignesc pe nimeni dar manelele sunt în topul de sus al preferinţelor taximetriştilor cu care am circulat).

Tu de aipot. Tuuu…deee. aiii pooot!

Ieri a fost o zi bună. Am lansat sandwich-urile pe care le puteţi vedea la postarea anterioară. În patru ore am vândut peste 30 de sandwich-uri (care nu-s chiar pită unsă cu ceva ci sunt meniuri de 400-600 de grame, cu chipsuri făcute -culmea- din cartofi, sosuri absolut naturale -iaurt, ulei de măsline, buruieni-, salată), pe lângă comenzile obişnuite de pizza, grătare, mititei, clătite şi altele. Bucătăria a muncit pe rupte şi pentru asta le mulţumesc fetelor care au fost ieri de serviciu. Azi va avea loc o a doua lansare însă doar pentru bucătărie, care va fi populată cu alţi bucătari ce vor fi nevoiţi să repete sau chiar să depăşească performanţa celor din tura de ieri. Cred că va fi bine. Şi ca să închei cu povestea asta, le mulţumesc twitteriştilor care au pouplarizat lansarea şi celor care au venit să mănânce sandwich-urile. Şi Crivăţ odată cu mine.

Am avut prea puţin timp pentru net în zilele astea şi cred că e de înţeles (eu cel puţin, mă înţeleg perfect). Flash-uri scurte pe twitter, postări la fel de scurte pe blog şi de restu' alergătură. Am avut patru examene în ultimele şapte zile (două la facultă, două la şcoala de bucătari) şi prea puţin timp pentru prieteni, pentru blogurile mele preferate, pentru citit cărţi sau pentru transcris cartea mea, Sare şi piper pe net. Voi relua serialul săptămâna viitoare.

Am găsit nişte numere de cont. Iată-le:
BRD sucursala Academiei:
RON :RO64BRDE410SV25155484100
EUR :RO86BRDE410SV25156014100
USD :RO24BRDE410SV25156284100
Titular de conturi: FLORESCU NICOLAE
Ce-i cu numerele astea, la ce-s bune ele? Aflaţi de la Maria Coman.

Adi Laboş, prieten din Oradea şi jurnalist tv din fragedă pruncie, a fost în excursie la Geneva, la salonul auto cel mare. A scris trei postări pe tema asta, şi nu mă mir, pentru că de obicei ai ce să vezi la o asemenea manifestare. Vă invit să aruncaţi o privire aici, pe blogul lui Adi, să vedeţi ce-i nou, ce-i scump şi cum se simte criza în industria auto. Pam pam!

Aseară, pe când făceam tumbe în jurul maşinii de gătit, intră domnu' Crivăţ în zona interzisă civililor. Pe cînd era să-l dau afară cu surle şi trâmbiţe, zice: Adi, a venit cineva care vrea să te cunoască, hai până-n sală. Cine venise? Să mă cunoască? Pe mine, mă? Well, o tânără de rasă pe care o citesc mai rar decât aş vrea, pentru că scrie mai rar decât ar trebui. M-a onorat, m-a bucurat şi sper să mai treacă pe la noi, că n-a putut să încerce toate sandwich-urile aseară şi e păcat să rămînă în necunoştinţă de cauză.

Acum câteva zile, cu ocazia excursiei la Timişoara (ştiţi voi, nunta lui Mile), am descoperit mai mulţi oameni plăcuţi, deştepţi, de viaţă, foarte prietenoşi. Încep să le descopăr şi blogurile (pe ale celor care au, că nu toţi au). Unul dintre ele e blogul lui Lucian Ursuleţu. Îl găsiţi aici, dacă vă mână curiozitatea şi vreţi să aruncaţi o privire.
.
Cred că mă opresc aici pentru azi, nu de alta, da' trebuie să mă pregătesc pentru seara asta, care va fi una foarte, foarte plină. Să aveţi un week-end fain.

Azi vă arăt o mâncare simplă de tot. Se face din trei mişcări, e gustoasă, are ingrediente puţine şi poate avea şi o variantă de post (vă spun la urmă). Iată:

Se ia cartoful şi se crestează adânc, fără să se taie de tot, pe toată lungimea. Distanţa dintre crestături nu trebuie să fie mare (cam 3-4 milimetri).


Kaizer, bacon, costiţă, piept de porc- orice de felu ăsta- se taie în felii subţiri.

Se împănează cartoful. Adică se introduc felii de kaizer (etc) în crestăturile din cartof. Se condimentează cu sare, piper şi o buruiană aromatică la alegerea voastră şi se dă la cuptor, într-o tavă fără ulei, fără apă, fără alte grăsimi. Ar fi bine să fie o tavă teflonată şi ar fi bine să aveţi mai mulţi cartofi împănaţi, că nu merită să ardeţi gazul pentru un singur cartof.


După 25 de minute avem mâncare:

O salată simplă alături, dintr-o roşie stropită cu ulei de măsline, două foi de salată verde, puţin caşcaval răzuit…şi gata.


Poftă bună.


Dacă vreţi să faceţi din cartoful împănat o mâncare de post, înlocuiţi carnea cu rondele de morcov şi ţelină, alternativ. O să arate bine şi nici la gust n-are cum să fie rău.

O'făcurăm! Am lansat sandwich-urile cele noi la Irish&Music Pub. Ceea ce vă dorim și vouă. Adică sandwich-uri. Sunt porții mari, cam pe la jumătate de kilogram. Zice lumea că-s bune. Lumea fiind reprezantată de grupurile de testeri care încă mai trăiesc să spună despre ce au mâncat la noi. Dacă aveți drum prin Cluj&Napoca, intrați și pe la Irish&Music Pub. Cereți:

Și dacă ne enervăm, așteptăm feedback. Nu asta intenționam să scriu dar mă bruiază domnul Crivăț. Intenționam să scriu că dacă ne enervăm, facem și variantele dietetice, cu numai două calorii, adică mai sărace cu cel puțin 2000 de unități calorice fiecare. Dar nu ne enervăm, că suntem ardeleni. Și calmi.

Am pentru voi câteva lucruri care mi-au atras privirea în ultimele zile. Iată-le, fără prea multe comentarii:

Unii aleg calea armelor, alţii…

Îmi place în Ardeal. Oamenii iau legea în serios şi nu umblă cu jumătăţi de măsură.

Afiş într-o sală de clasă dintr-o şcoală generală. Încă nu ştiu dacă şcoala e de pe Terra sau de pe Planeta Maimuţelor.


Doar 125 de euro/persoană? Şi pula şi Veneţia întră-n banii ăştia? Recunosc, sunt unul dintre deficienţii care râd la bancuri proaste.


R? R r? RRRRRRR, la naiba!

Bonus:
Din categoria Dacă pui mâna la furnică, nu te păsărică. Pe când invers…, vă prezentăm lucrarea Pisi cu mâna la fofo, în direct la Antena 1.

A început postul. Nu vreau să vă spun ce înseamnă pentru mine sau ce cred că ar trebui să însemne pentru fiecare. Îi las pe alţii, mai pricepuţi la vorbe şi (sau) la teologie. Eu mă limitez la ce ştiu. Şi ştiu că multă lume încearcă postul cu degetul sau preferă ca măcar în perioada asta mănânce mai puţină carne (lapte, brânză, ouă). Din acest motiv, îmi permit să vin cu câteva idei. Azi, o mâncărică simplă, probabil una dintre cele mai simple mâncăruri de post. Şi are şi gust, şi are şi savoare. Iată:

Doi cartofi, un morcov, un ardei gras, o roşie, o ceapă. Se curăţă şi se spală bine.


Se taie/toacă în bucăţi mici/subţirele şi se pun în aceeaşi tigaie, în puţin ulei (două linguri, mai exact)

Se amestecă bine, se lasă să se cârcălească niţel apoi se acoperă cu apă caldă. Se ţine tigaia pe foc până scade apa (nu trebuie să fie foarte multă). La final se condimentează: sare, piper, pătrunjel.


Cred că poţi trece (o dată, de două ori) peste faptul că n-are cârnat, jumări sau o friptură alături.

Poftă bună.