Picanteriile culinare erau momente de mare sărbătoare pentru cei adăpostiți de garsoniera de la malul mării. Când viața părea să ia o pauză și suna de ieșire într-un capăt de zi, se deschidea cu gesturi largi televizorul, se turnau șprițuri de sus și se telefona după mâncare la restaurantul chinezesc. Mereu aceeași comandă, clară, ordonată, hotărâtă:
– Da. Deci, am vrea așa: Trei vită Gan Bian, un orez cu ou, nu două și unul simplu. Da. Stați. Mai puneți 2. Nu. 3 sosuri de soia și unul iute. Nu. Două. Da. Magnoliei 2, Costică 4.
– Gata, mă. Vine treaba în 30 de minute.
Și treaba venea, și era iute, și se mai adăuga iute, și se transpira, și se mânca cu prosopul după gât, și se râdea, și se trăia zgomotos, improvizat, fugind, căutând mereu un țărm însorit și o fată frumoasă care să știe face placintă.
Când banii contează și e un pic de pricepere, nu multă, faceți așa:
Tăiați carnea de vită în fâșii subțiri. Tocați o legătură de ceapă verde, doi morcovi și un ardei iute.
Încingeți o ceșcuță de ulei împreună cu un cățel de usturoi cu tot cu coajă într-o tigaie antiaderentă. Extrageți usturoiul când a căpătat o culoare gălbuie și prăjiți carnea până capată culoare maronie.
Scoateți cu o sită carnea și puneți legumele pentru 2-3 minute. Adăugați o lingură sos de soia și una de oțet de orez.
Reintroduceți în poveste carnea de vită prăjită. Condimentați cu piper și presărați semințe de susan. Dizolvați în 100 de ml de apă călduță o lingură de amidon. Adăugați peste legume și carne și gătiți până când obțineți un sos legat.
Serviți cu orez simplu. Eu am folosit de această dată noodels – o specie de tăiței chinezești, înmuiați 10 minute în supă fierbinte de vită.
Amintiri extraordinare mă leagă de garsoniera prietenului meu din Constanța. Am trecut prin atâtea momente semnificative în acel spațiu încât face parte integrantă, anatomică din mine. E un organ în plus, un loc în care universul a fixat nodurile vieții mele conspirând poetic sa fiu însoțit de strigătele pescărușilor și de hohotele de râs ale mării de fiecare dată când am schimbat ceva semnificativ în destinul meu.
Au oare casele viața lor proprie? Sunt înzestrate cu destin? Rămân urmele emoțiilor, viselor și cuvintelor noastre între venele fine de var? Cine știe…Adio garsonieră! Te iubim!
Text & Foto: Costin Barbutz
Arata foarte bine dar ce fel de carne de viata? pulpa e ok?
De ce adio, garsoniera? A vandut-o? Sper ca nu s-a intamplat ceva cu prietenul…
Exact asa simt si eu despre case :). Nu ma pot hotari sa le parasesc, si pace!
Cu prietenul nu. Garsonierele despre care se povestește erau închiriate de Consiliul județean celor care lucrau în Filarmonică. Ulterior, după 10 ani, s-a decis că artiștii se descurcă și singuri și a fost repartizată sportivilor. Alte povești se vor naște. :-)