„Tu ştii ce mâncam eu la desert când eram mic? Pâine înmuiată în apă cu zahăr. Stăteam 8 pe un castron şi nu se mai plângea nimeni” e doar o frântură din discursul reproş contra recunoştinţă pe care orice părinte îl foloseşte precum o bâtă morală asupra odraslei sale.
Trebuie să recunosc, că deşi eu sunt a unu virgulă cincea generaţie de orăşean din neamul meu rural, nu am mâncat niciodată pâine înmuiată în apă cu zahăr. Născut şi crescut la oraş, copil de seră udat cu apă de la robinet, am fost ferit de toate neajunsurile vieţii la ţară. Am prin totuşi gust pentru nişte chestii destul de ţărăneşti, care mi s-au imprimat probabil în perioada de „monkey see, monkey do” a copilăriei. Aşa se face că azi, spre dezgustul sau intriga unora, consum cu mare plăcere diverse fructe (mere, struguri ori pepene) alături de cea mai proastă, dar obligatoriu caldă, franzelă de pe piaţă. Am încercat cu pâine mai bună, dar pur şi simplu sinapsele mele bucolice n-au putut fi păcălite. Azi însă…
Nu cred că sunt mulţi din generaţia mea care să fi auzit de, darămite gustat, chisăliţă. Ce poate fi mai ţărănesc şi văratic decât o zeamă rece de vişine. Varianta cu care am trăit eu până azi e una destul de rudimentară.
Apă rece, vişine dezghiocate (cuvânt învăţat de la una din discipolele mele din Suceava), zahăr şi bucăţi de pâine. Deci practic o versiune îmbunătăţită a preparatului cu care mi-am început eu pledoaria. Ruşinat, am început să caut pe net să văd dacă mai există şi alţi prăpădiţi ca mine.
Chisăliţă înseamnă „zeamă acră” în slavă şi e un fel de supă din vişine, corcoduşe sau prune. Ungurii îi spun meggyleves, o fac doar din vişine şi o servesc rece alături de smântână fermentată. Dar se pare că nimeni nu o mănâncă cu pâine precum subsemnatul. Aşa că…
Am pus la fiert într-o oală de inox 375 grame de vişine curăţate, sau cu cât am rămas după ce am aruncat cozi, sâmburi şi alte obiecte străine, alături de 200 grame de apă din fântână sau de la ţeavă, 100 grame de zahăr granulat, o felie de lămâie, un vârf de busuioc pitic şi o păstaie de vanilie crăcănată.
După cinci minute de bolborosit am dat prin blender jumătate din fructe şi zeamă împreună cu o linguriţă (4 grame) amidon de porumb. Am reunit precedentele şi le-am mai fiert două minute, cât să se lege.
Conservator din fire, dar înclinat spre compromis, cetăţean de urbe pricopsit cu suflet de ţăran, m-am apucat să tai cuburi vreo 100 de grame de pâine albă şi neagră pe care le-am transformat în crutoane cu ajutorul unei tigăi şi a unui cub (20 grame) de unt gras.
Restul se înţelege de la sine.
Text&Foto: Mircea Banu
Eu mâncam chisăliță din prune, făcută cu mălai. Ce bunătate! Sau prăjitură cu mălai și ceapă, făcută întotdeauna de o bătrână vecină. Chisăliță de prune mai fac și în prezent, măcar o dată pe vară, când se coc prunele de la sat.
E prima dată când citesc despre chisăliță pe net :) aproape am crezut că doar bunica făcea așa ceva. Mama mai face acum doar dacă o rog frumos, frumos.
Dar, spre deosebire de rețeta pe care o știi tu, la mine acasă, la Roman, chisălița se face cu cireșe amare, zahăr și un amestec de mălai și făină (jumate-jumate exact ca la lapte cu făinuță :) ). Vișinele erau opționale.
Interesanta reteta, nici odata nu am auzit de ea.Fiind ardeleanca, nu de putine ori pregatim vara meggyleves adica supa de visine.Este un compot proaspat de fructe pentru ca nu numai din visine este gustos iar la sfarsit se ingroasa cu smantana pentru frisca si praf de budinca de frisca sau vanilie.Pentru aroma mai adaugam coaja de lime/lamie ,praf de vanilie, putina scortisoara etc. Este minunat si racoros, iar in Ungaria este un preaprat nelipsit din meniurile restaurantelor pe timp de vara.
Supa de visine, supa de oua, supa de ardei umpluti, salata verde cu zahar grunjos, sunt doar cateva din bunatatile de care am avut parte tarziu si ocazional in viata desi sunt pe jumatate ‘bozgoroaica’ sau ‘boanghina’ de la Cluj. ;-)
Si nu voi uita niciodata nelipsitul castronel cu smantana care nu lipsea de pe orice masa ardeleneasca.
Dor mare!
Cand eram copil (acum sunt pensionara) mama facea chisalita din zarzare. Mancata rece, era foarte buna! Sau compot din caise verzi, necoapte – o adevarata simfonie de gusturi (dulce, acru si usor amar)…Aceste retete sunt un fel de „folclor” culinar. Imi mai aduc aminte de borsul gatit in mijlocul verii, de bunica, acrit cu zeama de agurida (struguri verzi).
pentru mine e mancarea saraciei, deci sa nu mai aud de ea! nici macar nu puneau destul zahar sa fie ca un compot! brrrrrrrrrrrrrr!
Daaa, si eu stiu supa din asta de visine, chisalita, dar era cu malai.
Si vad ca mai multi stiu de ea cu malai.
La tara nu se face paine decat la sarbatori.
Daca imi permiti, iti mai dau o sugestie de reteta de mancare „primordiala”: turta cu julfa.
E un fel de placinta cu seminte de canepa din care ni se dadea cu portia, nu puteam manca pana ne saturam de ea deoarece ni se spunea ca daca mancam prea multa, ne ametim – intelepciunea populara. :)
Ohhh ce amintiri plăcute! La noi la țară, supa asta se numea „troşie” și de cele mai multe ori era făcută din „boambe” roșii (corcodușe)…și da, era mâncată de fiecare dată cu pâine!!
„Troşia rece de boambe, cu pâine dumicată” cum îi spunea mamaia mea, este un fel de mâncare care se mănâncă și prin sudul țării
vad ca nu exista nimic pe net legat de troșie
din punctul meu de vedere este peste fiertura de visine
Mortal articolul! Am inceput sa-l citesc unei colege pentru care dulcele este vital si ar fi in stare sa manance numai dulce toata ziua, insa am sfarsit prin a citi cu voce tare articolul, pentru colegele de birou, pentru ca mi-a placut grozav exprimarea dumneavoastra si ne-am binedispus toate!
Multumim!
Nu esti singurul care mananca chisalita cu paine. M-ai facut pofta sa-mi fac acuma toamna tarziu o chisalita ca mai am niste prune bune. :) merci