Amintiri cu mâncare. Din Baia Mare.

Am crescut în Baia Mare, relativ aproape de centrul orașului. Sigur, în Baia Mare toate locurile-s relativ aproape de centrul orașului, dar ăsta nu-i un lucru rău, ba din contră. Peste drum de casa în care locuiam, se afla (se mai află și azi) o fabrica de confecții. Acolo muncea mama. Tot acolo, la chioșcul din curtea fabricii, demolat acum câțiva ani, venea aproape zi de zi o motoretă cu trei roți, cu o cutie mare din tablă în spate, din care ieșeau două tăvi cu savarine și două tăvi cu choux a la crème. Era bătaie pe ele dar barem de două ori pe săptămână apucam ori savarine ori choux. Foarte rar și una și alta. Erau grozave, mult mai bune decât cele pe care le găsești azi în cofetării, de unde și concluzia că E-urile de acum 25-27 de ani erau muuult mai gustoase decât cele de azi.

Dacă se întâmpla ca mama să nu aibă vreme să coacă prăjituri ori plăcinte pentru noi (pe vremea aceea se lucra obligatoriu sâmbăta și uneori și duminica, eh, alte vremuri, altă producție, alt PIB), ne ducea în ziua liberă la Mara, la cofetăria de la etajul 1. Se urca prin exteriorul hotelului, pe o scară cu geamuri mari din sticlă. Găseai la Mara indiene și negrese, savarine și eclere, torturi și doboșuri, prăjituri cu nume de munți și creme cu margarină (să nu credeți că-s mulți aceia care folosesc untul azi, așa au învățat din generație în generație, așa merg mai departe). Uneori, în loc de prăjitura de la Mara, părinții ne ofereau vata de zahăr, baloanele și trenulețul din parcul 23 August (așa se numea atunci, mă întreb cine mai știe de ce) urmate ori precedate, în funcție de răbdarea noastră, de mici cu muștar de la terasa din parc, bere pentru tata și sucuri cu gust de portocale pentru noi. Apoi, dacă eram cuminți, primeam câte o înghețată (mă fascina felul în care ieșea înghețata din mașinile vechi, vopsite în albastru) și tradiționala vizită la Zoo.

După lovitura de stat poreclită pe nedrept “revoluție”, a apărut prima pizzerie din oraș. Se numea Domino și era de găsit undeva în spatele turnului Ștefan, aproape de Comisariatul Militar. Era plin mereu acolo, făceau o pizza în tavă, cu blat gros-gros, plină de brânză și cu nu foarte multă carne. Oribilă, după standardele mele de azi, miezul lumii după standardele mele de atunci. După câțiva ani a apărut Oaza Italiană, loc în care multe nopți și zile am transformat în memorii pentru cartea pe care o voi scrie după pensionare. E locul în care am învățat să fac pizza, locul în care am avut primul meu contact cu alimentația publică și cu munca la bucătărie. Aveam 19-20 de ani pe atunci. Oaza era un loc plin de oameni de dimineața până noaptea târziu, iar oamenii erau de toate felurile. Elevi, studenți, pierde-vară, ziariști, vedete locale, valutiști, prostituate cu rang înalt, ce mai, reprezentanți din aproape toate mediile sociale. Dacă doreai să găsești pe cineva anume, era destul să vii la ora potrivită ori să lași vorbă la pizzaiolo ori la bar, întâlnirile se aranjau foarte simplu pe vremea aceea. S-a schimbat Oaza, deși a rămas în același loc. Arată mult mai bine dar nu mai are aceeași vibrație. Ori poate m-am schimbat eu prea mult și nu o mai percep.

Nu o să uit (sper) celebrul McDollar, localul cu șnițele și salate de la buclă. Făceau niște șnițele enorme, cele mai mari pe care le-am văzut vreodată. Uscate , gustoase, lipite de câte o salată măricică ori de cartofi prăjiți sau natur. Nu o să uit nici suflul nou adus de Il Padrino, local deschis de un roman întors de la muncă, din Italia. Pretențiile consumatorului de mâncare cu specific italian crescuseră (orașul avea o populație vorbitoare de italiană destul de consistentă) și odată cu ele și calitatea mâncării. Localul era frecventat de italieni și amantele lor romance ori nevestele lor italience, în funcție de ghinionul fiecăruia.� Se mânca bine acolo, înțeleg că se mănâncă bine și acum.

Nici la Budapesta nu era rău. Aveau mâncare cu specific unguresc și au fost primii care au adus în Baia Mare ciorba în pâine. Au făcut senzație cu ea la vremea aceea. La Narghila am mâncat prima dată în viață hummus (făcut de Alic, unul dintre patronii de la vremea aceea). Mi-l amintesc și acum. La Igniș (la vinclu) mă trimitea tata după bere când aveam 12-13 ani, la Pizza H mi-am pierdut într-o felie de pizza� dintele fisurat în timpul unui meci de tae kwon do iar la Carpați am început să merg după ce-mi câștigam banii singur. Acum nu mai merg pe nicăieri pentru că nu mai locuiesc în Baia Mare și când ajung acasă prefer să stau cu părinții, să merg la țară ori să mă văd cu prietenii� pe la casele lor sau pe câte o terasă, la o cafea băută pe repede înainte.

Toate locurile despre care am vorbit mai sus au în comun un lucru: sunt locuri în care mergeai, pe lângă mâncare, pentru a vedea pe alții și pentru a fi văzut. Pentru că, mai ales despre asta-i vorba când ieși în oraș. Vrei să iei parte la viața publică a orașului, să schimbi idei, să schimbi o bârfă, să afli lucruri noi, să vezi cine a mai crescut, să afli cine s-a mai măritat, cine a făcut copii, cine a câștigat la bursă și cât de rău le merge adversarilor tăi, în caz că ai unii (să recunoaștem, în felul ăsta lucrează natura umană, nu în altul). Steaua unora dintre locurile pe care le-am pomenit mai sus a apus demult, a altora încă mai licărește ori poate chiar strălucește puternică încă. În vremea asta, o stea nouă răsare și urcă spre locul din care o vor vedea cu toții: mall-ul orașului. Am văzut la ultima vizită acasă că firmele luminoase sunt aprinse, indiciu clar că se apropie deschiderea Gold Plaza, noul loc în care băimărenii vor merge pentru a vedea și a fi văzuți, pentru a mânca, a face terapie prin shopping (da, dragele mele, știu că „suferiți” și doar cumpărăturile vă pot alina), pentru două ceasuri și un pic la multiplex� și o ciocolată caldă după film, pentru cumpărături în hypermarket ori după pantofi de mers la nuntă. Poate nu mă credeți, dar eu știu: centrul orașului nu se va muta nicăieri din locul în care e acum dar pulsul orașului se va simți cel mai bine la mall. E ca un soi de lege a firii, e un nou pas în evoluția orașului. Știu� că o să ne vedem pe acolo din când în când. Să fiți sănătoși.