De mâine intră-n joc povestea cu noul TVA. O să-mi pun arici în buzunare:-). Glumesc. Postez acum fără legătură cu mâncarea pentru că știu că o seamă de copii ai căror părinți mai intră pe aici se vor bucura să afle că pe lumea asta mai există arici vii și vioi. Șase arici frumoși au fost găsiți în urma unor demolări în spatele casei în care locuiesc. Au fost înfiați pe rând. Vi-l prezint pe Kyle. Să fiți sănătoși.
Nu știu de unde rima din titlu dar e suficient de dimineață încât să nu-mi bat capul cu problema asta. O să trec direct la lucrurile importante. Săptămâna trecută m-au vizitat Mircea Groza și Flavius Lucăcel, colegii mei din echipa Niște țărani. Cum ar fi fost oare dacă nu am fi gătit/mâncat oarece împreună? Rău și rușinos, desigur. Motiv pentru care am făcut repede un hummus iar Mircea Groza, care venise de acasă cu un maglavais deja preparat și hodinit, a frământat niște kafta, un soi de mici arabo-otomani pe care i-am tras mai apoi în țeapă spre amintirea unor mărețe fapte de arme ale înaintașilor. Mircea a venit cu tot cu poze de acasă așa că în prima parte veți vedea procesul de preparare al mai sus numitei mâncări.
Carnea (pentru 12 porții), cam 2 kilograme (2/3 oaie, 1/3 vită) se toacă, fie cu mașina fie cu satârul.
Tot prin mașină se toacă două cepe, doi ardei grași și unul iute.
Se pasează apoi împreună cu doi -trei căței de usturoi și cu o bucată de ghimbir proaspăt, mare cât o nucă.
Se pun toate astea într-un bol împreună cu o cantitate sănătoasă de pătrunjel și se frământă bine. Se condimentează cu sare, piper și, de vă place și aveți, cu o linguriță de cumin/chimion.
Amestecul se poate lăsa la hodină de pe o zi pe alta apoi se frământă iar și pentru frigere se pune pe țepușe din metal. Poți să faci și chiftele din el dacă nu ai țepușe, rezultatul va fi la fel de gustos.
Mircea a adus cu el o legătură de țepușe din Istambul, eu le aveam pe ale mele de la Grillshop, le-am pus laolaltă să meargă friptul mai cu spor.
Am âncins grillul și ne-am bucurat de mirosurile ce urcau spre noi de la dânsul.
Mai aveam în frigider niște cârnați dintr-un amestec de vită și oaie. Au mers perfect cu lipiile (pe care le-am cumpărat de la Kaufland).
Mircea a mai făcut lângă kafta și un sos din iaurt (vacă+oaie), sare, piper, ardei iute, ardei gras și roșii. Și pătrunjel. Foarte gustos.
Cam așa l-am sărbătorit pe Flavius, recent premiat de filiala Cluj a Uniunii scriitorilor. A luat “Cartea anului” pentru volumul de teatru “Ceai de fluturi”. Ceea ce ne bucură.
Mă tem că și lui Mircea Groza i-a plăcut ce a făcut. Gata, asta a fost povestea, să fiți sănătoși.
Zilele trecute am făcut un risotto cu mazăre. Bun, foarte bun. Și de post. Am reluat rețeta ieri, când am filmat pentru Euforia Cuisine dar am adăugat în plus niște lucruri care o scot din zona mâncărurilor de post. O să o puteți deci vedea și la televizor într-una din zilele următoare. Până atunci, ca să vă fac poftă, o să vă povestesc cum am făcut, începând cu ingredientele pentru două porții:
1 cană de orez (150-160 de grame)
1 ceapă albă, mică
1 ardei gras nu foarte mare
1 cățel de usturoi
1 ceașcă de mazăre proaspătă
Am tocat ceapa mărunt și am tăiat ardeiul în cubulețe mici. Le-am pus la rumenit într-o tigaie antiaderentă, cu foarte puțin ulei de măsline. Într-un minut am adăugat orezul și am început să amestec în tigaie. După ce orezul s-a acoperit cu un strat de ulei și a început să sticlească, am început să-i dau și eu câte puțină apă caldă. L-am “adăpat” pe măsură ce a absorbit apa, amestecând mereu. Trebuie să vă mai spun că am pus mazărea odată cu orezul. Fiind crudă a avut nevoie de timp pentru a se pătrunde. Toată operațiunea adurat aproape 20 de minute. La urmă am condimentat cu sare și piper. Am mai stropit cu ulei de măsline extravirgin și am mai aruncat în farfurie niște frunze de busuioc. Dacă era să nu-l fac de post, puneam la urmă puțin unt și o mână de parmezan ras.
Tocmai am ajuns în Cluj, cu o minunată întârziere de două ceasuri și un pic peste timpul oricum anormal de lung în care faci drumul B-CJ cu trenul. Nu-i bai, bine că s-o bucurat Raluca și câinele când m-or văzut. Hai să fac bilanțul week-endului pe care l-am petrecut în capitală:
Am gătit cu Copolovici la Livada cu Vișini pentru SoupNights, un eveniment organizat de niște prunci faini, harnici și inimoși pentru beneficiul altor prunci faini dar care au mai puțin nooc în viață și ajung prin spitale. Concluzia după eveniment: a fost frumos dar bucuria faptului că ne-au ieșit supele e cumva dată la o parte de faptul că nu s-au strâns tare mulți bani. De fapt, s-au strâns cam puțini de la câți oameni am fost acolo.Mi-ar fi plăcut să ne dorim victoria mai mult. Aici găsiți o mulțime de poze de la eveniment.
Am avut câteva întâlniri bune. Am ajuns la redacția GoodFood și am cunoscut-o în sfîrșit pe Mazilique. A fost un moment însorit, în ciuda ploii care mi-a lipit tricoul de șale.
Am ajuns în sfîrșit la Simona și la Silviu care m-a tratat antirăceală cu niște țuică din producția proprie. Perfidă. Adică destul de gustoasă și destul de blândă încât să mă ridic de pe fotoliu destul de nehotărât. Noroc că de la ei am mers direct la gară și am avut timp să mă reculeg în zgomotul roților de tren.
Despre cum și ce am cinat la Kopel’s v-am spus deja. Nu v-am spus că am ajus la GreenTea și am stat prea puțin la Poveștile din Lumea Mare puse la cale de Roxana și Alex. Cred că fac un lucru tare bun ei doi și mă bucur că reușesc să adune pe lângă ei atâția oameni pasionați de călătorii. Și mai cred că Alex are simț în bucătărie, am mâncat niște mâncăruri africane făcute de el, absolut delicioase.
Am cunoscut niște oameni faini, lucru care face să merite deplasarea pe Căile Ferate Române. Între ei, o doamnă foarte drăguță care are acest blog: Trăiesc frumos. Apoi am fost în platou la Euforia Cuisine unde am filmat câteva rețete ce vor fi difuzate în zilele ce urmează.
Cireașa de pe tort: Arhi și Cabral mi-au pus link în week-endul ăsta, din motive diferite și de bună seamă fără să se vorbească. Dumnezeu există :-).
Sigur că s-au mai întâmplat și alte lucruri dar despre ele, abia când vor deveni importante, măcar pentru mine. Să fiți sănătoși.
Am văzut Bucureștiul frumos.
Cafelele au fost multe.
Povești din Lumea mare.
Mâncărurile lui Alex Farca.
Liniște.
Oltcit, mașină mică.
?
La Euforia TV
Poate cei ce stau acolo-s sătui de București dar eu am învățat să-l plac așa cum e.
Viorel Copolovici.
Mulți dintre voi știu că am în curte un grătar Weber. Să spunem că faptul acesta e o întâmplare care putea foarte bine să nu se petreacă și în consecință, să nu-l am, să am un grătar obișnuit, dintr-o ladă din tablă și niște bare din oțel deasupra sau, și mai puțin de atât, dintr-un lighean cu un grill cumpărat cu trei lei din piața de vechituri. Nu grătarul e subiectul ci unul dintre accesoriile pe care le găsiți la Grillshop -”cana” Weber. Are un nume dar n-o să îmi complic existența ținându-l minte pentru că oricum toată lumea-i zice “cană”. A apărut în mai multe dintre postările mele din vara asta dar niciodată nu i-am dedicat o postare. O fac acum pentru că vara astronomică abia a început și mai e timp să procurați o “cană” dacă-ți socoti că merită.
Până acum câtăva vreme foloseam pentru aprindere niște cuburi din spirt solid. Unele, mai scumpe, sunt destul de ok, cele mai ieftine au însă o problemă: afumă ca mama sărăciei și put îngrozitor. Unii spun că asta se simte și în calitatea grătarelor obținute dar mă îndoiesc, eu n-am simțit nimic de felul ăsta. Fumul în sine însă e destul de neplăcut. Într-o bună zi, sătul de fum, am încercat să aprind cărbunii cu ziar. A mers. Din prima.
Am rulat foile de ziar.
Le-am făcut colac și le-am așezat în “cana” întoarsă cu sus-n jos.
Am folosit trei suluri de felul ăsta.
Am întors “cana” în poziția ei firească.
Am umplut-o cu cărbuni.
Am aprins ziarele prin fantele din pereții “cănii”.
Până s-au încins cărbunii (singuri, fără să-i ating, fără să suflu-n ei, fără să-i stropesc cu benzină, alcool sau lichid pentru aprinderea cărbunilor – mizerabil după părerea mea – fără să fac efort) mi-am făcut de cap cu o brunetă.
În 20 de minute cărbunii au fost încinși. I-am răsturnat în bolul grătarului și mi-am văzut de treabă.
Am fript o bucată de porc (niște coaste), pentru două ceasuri, până a început a se desprinde carnea de pe os.
Gata, zic. Și mai spun că-i destul de bine să lucreze alții pentru tine. Mă refer aici la dispozitivul ăsta care te scutește de singura parte neplăcută a grătăritului: suflatu-n cărbuni. Să fiți sănătoși.
Am ajuns în sfârșit în București suficient de repede pentru a apuca să-l vizitez pe Viorel Copolovici la restaurantul în care aproape că s-a mutat (crâșmăritul ia mult timp, așadar aviz celor ce vor să încerce) cu arme și bagaje. Tristețea produsă de faptul că n-am nimerit o zi de cheese cake a fost îndepărtată de cele ce au urmat (sigur că a contat compania, sigur că a contat mult gazda, clima și ambientul au fost și ele importante-n economia zilei dar azi vreau să vorbesc doar despre experiența culinară).
La fel ca orice om care-l cunoaște ori care doar a auzit de Copolovici, m-am prezentat la Kopel’s (Sirenelor 78, aproape de JW Marriott) cu așteptări mari.Nu în ceea ce privește atmosfera, pe Viorel îl știu de ceva vreme și știu că are la el vorbele care pot să facă o zi bună dintr-o zi proastă, ci în ceea ce privește mâncarea. Cu bucurie vă spun că nu regret nicio secundă faptul că Viorel e un perfecționist:-). Am mâncat atât de bine încât data viitoare o să-mi las așteptările…să mă aștepte acasă pentru că nu mi-au folosit la nimic. Practic, au fost umilite ca echipa Statelor Unite de cea a Ghanei la Mondialul din Africa de Sud.
M-am întâlnit la Kopel’s cu Ruxandra și cu Diana, înțelegeți deci că am avut și alte motive de bucurie pe lângă mâncarea de pe masă. Diana a mâncat doradă iar eu mi-am permis (din motive științifice, desigur) să-i cer o mostră. Gust impeabil, textură la fel și în plus un sos supercalifragilisticexpiralidouceous cu aromă de ghimbir care a trimis peștele-n altă zonă a hărții gusturilor mondiale și pe mine înapoi la visul de a vinde doradă direct de pe grill pe o plajă din Roquetas de Mar.
În ceea ce mă privește, am mers pe mâna lui Copolovici. Care mână m-a hrănit cu mușchi de vițel înveșmântat în sos de muștar. Mușchiul medium, așa cum l-am dorit, sosul (din care n-am mai mâncat până acum) foarte proaspăt, foarte delicat, suficient de bun încât să-mi doresc rețeta.
Fetele si-au comandat Tiramisu. Am gustat si din acesta. În calitate de mare făcător de Tiramisu ce mă consider (mă rog, mă umflu-n pene dar chiar îmi iese prăjitura asta), mă declar mulțumit. Nu zic mai mult și nici nu mă mai uit la poza asta că se duce-n supărare angajamentul meu de a da jos câteva kilograme.
Astea-s niște moluște surprinse-n flagrant pe o masă vecină. Nu am gustat din ele, e destul că am îndrăznit să le fac poze:-).
În ceea ce privește nota de plată, mi s-a părut foarte cinstită. Vă recomand cu drag Kopel’s și mie-mi promit că o să mai mănînc acolo. Să fim sănătoși.
A apărut episodul 12 din Cook’N Rolla, episod dedicat lui Sebastian Bârgău pe care-l cunoașteți mai bine sub numele Visurât. El a pus pe blogu-i episodul trecut și ne-a trims cel mai mare număr de vizitatori dintre toți cei 9 bloggeri care au embed-uit episodul. Concursul continuă și săptămâna asta, deci dacă embed-uiți episodul pe blogul vostru și în ziua filmării sunteți pe primul loc la capitolul “vizitatori trimiși”, primiți dedicație de la noi. Mulțumim.
Moutabal e un fel de salată de vinete din Orientul Mijlociu. Am făcut zilele trecute ceva foarte asemănător, cu diferența că am înlocuit zeama de lămâie din rețetă cu iaurt de bivoliță și oaie. Am mai pus în plus ceapă verde iar ardeiul folosit în mod normal la garnisire l-am copt odată cu vinetele și l-am amestecat în salată. Nu mi-a părut rău.
Am copt așadar vinetele și ardeii. Ca să nu mai avem discuții, nu am consumat cărbunii doar pentru ele, am mai executat niște friptane care însă fac obiectul altei postări. După ce s-au copt, am presărat puțină sare peste ele și le-am lăsat acoperite cam un sfert de ceas.
Le-am lăsat să se stoarcă, pe un plan înclinat.
Am scos cotoarele și semințele din ardei și i-am tocat.
Am tocat și vinetele.
Am făcut la fel cu doi căței de usturoi și o ceapă verde.
Am pus toate astea într-un castron, împreună cu o mînă de pătrunjel tocat mărunt.
Am turnat peste ele trei linguri de ulei de măsline extravirgin.
Am mai pus trei linguri de iaurt de bivoliță și oaie (Napolact) și două linguri de tahina, pasta de susan pe care mai nou o puteți găsi în orice supermarket mai răsărit. Am condimentat cu sare și piper.
Am amestecat bine.
Aveam lipii cumpărate de la Auchan. Le-am folosit.
Imitația asta de bucătărie libaneză mi-a adus bucurii, ar putea să vă bucure și pe voi.
Despre gusturi nu discut însă vă garantez că fără maioneză, vinetele-s mult mai ușor de digerat (îmi plac și cu maioneză dar nu tot ce-mi place-i neapărat bun). Să fiți sănătoși.
Am căpătat un pachet de paste din făină integrală, bune și, dacă-i corect ce spun nutriționiștii, ceva mai sănătoase decât cele din făină albă. Le puteți găsi și voi (nu neapărat marca asta dar sunt zeci de alte mărci la fel de bune) cam în orice supermarket. Am făcut pentru ele un sos simplu și rapid, “simplu” și “rapid” fiind caracteristicile care m-au determinat să fac un sos pe bază de brânză topită. Nu mă omor după brânza topită, știu că nu-i alimentul perfect, ba din contră (mă refer la brânza topită industrial), dar uneori, când te grăbești foarte tare și n-ai la îndemână altceva, poate fi o soluție. Iată:
Pastele, un fel de spaghetti foarte subțiri. Le puteți găsi în forme diverse.
Mai aveam în frigider o cană de smântână dulce. Cantitate insuficientă pentru a face destul sos. lucru care m-a împins spre magazinul din colț. Magazinele din colț nu au de obicei smîntână dulce pentru că prea puțini dintre oamenii care locuiesc pe lângă magazinele din colț o folosesc și prin urmare nu-i rentabil să o aducă. Lucru care ne trimite la hypermarket. Baiu-i că nu avem vreme mereu pentru hypermarket.
Prin urmare, recurgem la soluția de avarie, un tub de brânză topită.
Pentru extra-aromă am folosit o lingură sănătoasă de pesto, tot de cumpărat, un pesto matur și bine legat, cu busuioc și semințe de pin.
Am mai folosit și 150 de grame de bacon pe care l-am rumenit în tigaie.
Am turnat smântâna peste bacon, am adăugat brânza topită și pesto-ul și am amestecat bine. Tigaia trebuie să stea pe foc mic pentru ca sosul să scadă ușor, fără grabă.
Am pus pastele fierte în sos, am amestecat și am stins focul. Pastele se fierb în apă cu puțină sare. Dacă respectați instrucțiunile de pe ambalaj nu prea aveți cum să dați greș.
Lângă paste am pus un pahar de vin de la Dunăre. N-a fost rău dar vă spun drept că am băut vinuri mult mai bune la jumătate de preț. În continuare nu reușesc să înțeleg de ce un vin românesc de buget redus e mult inferior unui vin chilian care costă de două ori mai puțin chiar dacă a traversat jumătate de glob pentru a ajunge la noi.
Oricum, pastele n-au fost nici pe jumătate atât de rele pe cât mă așteptam. Glumesc, mă așteptam să fie foarte gustoase, lucru care s-a și întâmplat.
Să fiți sănătoși.
Duminică voi fi în București, voi găti alături de Viorel Copolovici pentru Soup Nights. Viorel va face supă marocană de năut și cremă de legume cu anason iar eu voi face supă cremă de gulii și țelină cu semințe de dovleac și gazpacho andaluz. O să ne distrăm, asta de bună seamă și o să vă oferim experiențe culinare de neuitat. Eu unul mă simt de două ori onorat. O dată pentru că m-au băgat în seamă și m-au chemat să gătesc pentru o cauză bună și încă o dată pentru că voi “trage polonicul din tecă” alături de Viorel, un om care mi-e drag și pe care-l respect. Să fim sănătoși.
