Adi Hădean

Dragii mei, vă mulțumesc pentru că m-ați vizitat intens anul ăsta și vă doresc să fiți sănătoși. La mulți ani.

În dimineața asta (pe la 4, că trebuie să fim la aeroport cu două ore înaintea îmbarcării) am pornit spre Londra. E posibil să fi ajuns deja (dacă vedeți postarea după ora 10 și dacă totul a mers bine). Gabi și Steliana ne-au invitat să trecem împreună cu ei în noul an și n-am putut refuza. De fapt nu ne-a trecut nicio clipă prin cap să refuzăm. Ieri, printre bagaje, ultime cumpărături, plimbat Tito, dus la veterinar la control, am avut vreme să gătesc, repede și cu ce am găsit în frigider (nu am vrut să cumpăr lucruri care să rămână singure în casă câteva zile în șir). A ieșit o chinezăreală gustoasă, făcută în tigaia antiaderentă, pentru că wok-ul meu a rămas la Pub.

Am găsit prin casă doar atât: o bucată de cotlet în congelator, nișpte tăieței din orez, pătrunjel rămas de alaltăieri, puțin sos de soia, ceva usturoi și mai multe condimente. Am ales dintre ele doar anasonul.

Ar fi mers și niște ceapă, ardei, dovlecel sau alte legume dar m-am mulțumit cu puțin.

Era să uit, mai aveam într-o sticlă cam 200 de grame de roșii zdrobite.

Am tăiat câteva felii subțiri din cotletul congelat. Se taie ușor dacă nu ne forțăm să tăiem felii prea groase.

Am tăiat feliile de cotlet în baghetuțe subțiri.

Pentru că mai aveam puțin până la final, am pus tăiețeii din orez la înmuiat, în apă caldă cu oțet balsamic.

Am pus câteva picături de ulei în tigaie împreună cu usturoiul zdrobit ușor.

Am adăugat carnea. În trei minute pe foc iute s-a rumenit.

Am turnat peste ea sosul de soia…

…apoi anasonul și roșiile zdrobite.

Am pus repede și tăiețeii și pătrunjelul verde. Am amestecat și am stins focul

Totul a durat mai puțin de zece minute.

Cam tot atât ne-a luat și să mâncăm.

Să fiți sănătoși.

Pentru prânzul de ieri am încropit o mâncare ceva mai ușoară decât cele din săptămâna trecută dar nu lipsită de proteină de origine animală. Simțeam nevoia.

Am cumpărat câteva pulpe de pui, cu os cu tot (parcă rămân mai fragede așa, poate mă înșel, poate-i doar în mintea mea).

Pentru aromă-ardei iute, usturoi, pătrunjel.

Ca să nu mai pun sare dar și pentru a da mai multă consistență sosului din smântână dulce, am folosit o cană de parmezan.

Mai întâi am crestat pulpele până la os (vreau să se pătrundă, nu-mi place puiul în sânge) și le-am rumenit.

Am turnat două căni de apă în tigaie și am adăugat usturoiul și ardeiul iute. Am pus un capac și am lăsat să fiarbă încet timp de 20 de minute.

După 20 de minute am turnat peste pui o cană de smântână dulce și am pus și pătrunjelul.

Am pus repede și parmezanul și am mai lăsat pe foc încă 3-4 minute. Dacă mențineți focul foarte tare, parmezanul se va prinde ușor de fundul tigăii, lucru foarte bun pentru că rezultă o peliculă brună, ușor amăruie/sărată care contrastează într-un fel interesant cu smântâna.

Am stins focul și am răsturnat în tigaie pastele fierte (în apă cu sare, conform instrucțiunilor de pe ambalaj). Sunt atât de galbene nu pentru că ar avea ou, coloranțk sau făină din porumb într-însele ci datorită apusului care trimitea sulițe colorate prin fereastra mea.

A fost bun:-)

Carnea făcută tocmai bine, gusturile toate la locul lor, balans perfect fără să fie nevoie de condimente.

Să fiți sănătoși.

Rețeta de azi e simplă, ușoară, fără carne, numai bună pentru o scurtă pauză între mesele copioase de Crăciun și Revelion. Iată:

Champignons, cele mai mici cu putință, ardei iute, puțin pătrunjel.

Orez.

Bine, fie și un cățel de usturoi. Pe care-l tăiem în bucățele mai mari. Ardeiul iute-rondele. Folosim din el cât ne pică bine.

Am pus orezul la fiert în apă cu sare.

Am pus puțin ulei la încins.

Am încins și ciupercile și le-am lăsat puțin să se pătrundă (un minut, nu mai mult). Împreună cu ele am pus ardeiul și usturoiul.

Am pus orezul fiert peste ciuperci și pătrunjelul rupt. Am amestecat ușor și am stins focul.

Delicios, sățios, arome puține dar bine definite.

Poate fi gura de aer proaspăt înainte de scufundarea într-o altă masă plină cu…de toate:-).

Să fiți sănătoși.

Am mai spus și prin alte părți, anul ăsta nu am avut nevoie de stimulente digestive ori biliare (nici anul trecut, nici acum doi ani), deși masa de Crăciun a fost mai mult decât plină. Sper că nici voi. N-o să lungesc povestea din seara asta, trec direct la poze:

Sărățele, făcute de mama, întotdeauna cu chimen și cașcaval, întotdeauna frământând aluatul cu untură.

Pâine de casă, făcută de mama Ralucăi. Apă, făină, drojdie, sare, ulei, dragoste.

Cozonacii răsuciți, tot de la mama Ralucăi.

Așa arată în interior.

Toba, făcută de mama.

Cârnații și caltaboșii, făcuți de mine și fratele meu, după rețeta familiei, afumați de tata după știința lui.

Sarmalele în foi de varză acră, făcute de mama.

Foi cu miere și multă nucă, celebra Marlenka, glazurată cu ciocolată în versiunea mamei mele.

Katy, aluat fraged, umplutură dintr-o foaie zdrobită (se fac trei foi), dulceață de măcieșe și cacao (plus alte lucruri de taină), deasupra o spumă bătută pe aburi, picurată cu zeamă de lămâie, perfect balans între acru și dulce.

Pachețele cu nucă, făcute de mine. Poate pare mult dar și noi suntem mulți (oricum, nu am mai pomenit de fripturi, mușchi umplut, chiftele, șnițele, salată boeuf, cozonac cu mac, ciorbă, supă și celelalte sarmale). Să fiți sănătoși.

Acum trei ani, fix acum trei ani, primeam de la domnul George un blog (adihadean.com nu mai funcţionează acum) pe care postam câteva gânduri.  De atunci încoace am postat aproape zilnic (îmi ajung degetele de la mâini pentru a număra zilele în care nu am postat). În primii doi ani scriam despre tot ce-mi trecea prin minte comentam ştirile, scriam eseuri despre femei şi bărbaţi, radiografiam societatea şi din când în când postam şi câte o reţetă.  Mi-au trebuit doi ani să realizez că scrisul meu nu ajută nimănui, nici măcar mie. Am realizat în acelaşi timp că dacă vreau să mai fac asta, adică să ţin un blog, trebuie să schimb ceva, să-i dau blogului un sens şi muncii mele un rost. Am decis atunci, cu riscul pierderii unor cititori (aveam la vremea aceea 4-500 de vizitatori unici în fiecare zi), să mă ţin de ce ştiu mai bine, de ce-mi place să fac, de domeniul în care ştiu că am ceva de spus. Sigur că eram în stare să scriu şi să descriu o reţetă dar nu eram capabil să-mi fotografiez mâncarea, nu aveam nici un fel de pregătire în sensul acesta, nici un strop de habar în ceea ce priveşte fotografia. Nici tehnica nu mă prea susţinea, aveam un aparat Canon mare cât o săpunieră şi făcut pentru turiştii grăbiţi şi nepricepuţi. Ei şi? Doar n-o să mă împiedice atâta lucru! Am început să-mi pozez reţetele, stângaci la început (puteţi vedea primele postări, sunt pe blog, nu le-am şters, nu mă ruşinez cu ele, fac parte din evoluţia mea), ceva mai bine după 3-4 mii de poze (făceam sute e poze la o reţetă, azi fac doar câteva zeci).  În foarte puţin timp (cam trei luni), reţetele şi pozele mele au început să atragă cititori (schimbarea tematicii a adus o scădere a numărului de cititori, aşa cum preconizasem, să-mi aducă de lucru, să-mi umple căsuţa poştală cu întrebări despre reţete, mâncare, diete şi alte lucruri din sfera aceasta. Simţeam că-s pe un drum bun, că am făcut ce trebuia.  Între timp am primit şi o temă în WordPress, am trecut în .ro şi mi-am deschis porţile cu totul. M-am străduit să păstrez camera de oaspeţi curată, fără zorzoane inutile, îmbrăcată în arome proaspete şi imagini cât mai îngrijite. Nici  nu ştiu când am trecut de o mie de vizitatori unici pe zi, când am ajuns în primii 100 din Zelist (locul 40 săptămâna asta), ştiu doar că decizia pe care am luat-o după primii doi ani de scris pe blog a fost cea corectă, cu atât mai mult cu cât reţetele de pe blog mi-au adus până acum 1800 de prieteni pe Facebook, aproape 800 de persoane care îmi urmăresc update-urile pe Twitter şi foarte mulţi prieteni în viaţa reală, unii dintre ei fiind oameni activi în online, pe care am avut bucuria de a-i întâlni faţă în faţă (nu-i pomenesc aici cu numele dar ei se ştiu). Partea şi mai bună e că am reuşit datorită blogului să-mi măresc fişierul cu informaţii legate de gastronomie, am descoperit reţete şi tehnici de preparare pe care altfel le-aş fi aflat mult mai greu ori mai târziu. Am cunoscut oameni faini, de la care am învăţat multe şi încă mai învăţ. Le mulţumesc lor şi vă mulţumesc vouă pentru că treceţi pe aici şi mă motivaţi să fac mai mult, să fiu mai bun la treaba asta. Să fiţi sănătoşi.

Sigur, pacheţelele din reţeta de azi nu-s chiar cu Crăciun, sunt mai degrabă cu esenţă de Crăciun, cu bucuria de a găti printre şi pentru cei dragi, pentru familie. Am reţeta de la Jutka, una dintre colegele din Irish&Music Pub. A adus acum două zile câteva minunăţii fragede şi fragile, umplute cu nucă, am mâncat patru-cinci până să apuc să-mi dau seama ce-s şi, fireşte, am cerut reţeta. Mai jos aveţi dovada faptului că poţi face orice dacă te ţii de reţetă, chiar şi fără să ai un model în faţă. Sper să vă placă, vă doresc Crăciun frumos şi plin de bucurii şi vă asigur că o să am o postare şi cu alte bunătăţi de pe masa de Crăciun, cu ori fără reţete (nu am apucat să pozez tot ce s-a gătit acasă la părinţii mei şi la părinţii Ralucăi dar câteva poze cu bucatele de pe masă tot am prins).

Am cântărit ingredientele cu vechiul cântar al mamei. Cred că are vârsta mea. Literele şi cifrele mele încă se mai văd, ale cântarului s-au şters. Chiar şi aşa, am reuşit să aflu că în tăviţa cântarului pusesem fix 300 de grame de făină albă, de grâu.

Untul trebuie să cântărească tot 300 de grame (de obicei cantitatea asta se află într-un pachet şi jumătate)

Miez de nucă, tot 300 de grame.

Râşniţa pentru miez de nucă e probabil chiar mai veche decât cântarul dar încă te poţi baza pe ea.

Pe lângă făină şi unt, aluatul mai înghite 9 gălbenuşuri (nu aruncaţi albuşurile, o să aveţi nevoie de ele) şi o pişcătură de sare.

Se frământă doar cinci minute, să se amestece bine toate. Zgârieturile sunt de la Tito.

Din munca asta rezultă un aluat lipicios cu care nu se poate lucra. Din acest motiv se lasă la rece peste noapte (patru-cinci ore ajung dar dacă aveţi o noapte la dispoziţie e şi mai bine).

Prima operaţiune de a doua zi (mă rog, de după scoaterea aluatului din frigider) e construirea umpluturii. Mai întâi se bate o spumă tare din cele 9 albuşuri, cu 300 de grame de zahăr. Apoi se încorporează cu blândeţe în spumă tot miezul de nucă.

Din aluat se fac 70-80 de biluţe.

Fiecare biluţă se întinde în foaie subţire-subţire.

Pe fiecare foaie se pune câte o lingură de umplutură.

Pacheţelele se fac răsucind foaia în jurul umpluturii şi apoi capetele sulului format.

Am pus pacheţelele pe hârtie de copt, într-o tavă. Trebuie să fiţi atenţi când faceţi asta, dacă le puneţi prea aproape unele de altele, pot să se lipească, cresc destul de mult (de fapt, se umflă umplutura).

Pacheţelele se coc în cuptorul încins înainte, la 180 de grade Celsius. Nu se ţin în cuptor mai mult de 10 minute.

Au ieşit exact aşa cum îmi doream, fragile şi fragede, cu foaia subţire ca ziarul şi umplutura dulce.

Mulţumesc, Jutka:-), îţi doresc Crăciun fericit.

Crăciun fericit vă doresc şi vouă. Să fiţi sănătoşi.

Am fost loviți de foame brusc (o noapte de somn să fi fost vină?) așa că am hotărât să fac oarece rapid și cu puține ingrediente (cam frig afară, 200 de metri până la cel mai apropiat ABC, lene matinală). Am făcut asta:

Astea-s ingredientele: paste, piept de porc, usturoi, pătrunjel, roșii zdrobite.

Am fiert pastele în apă cu sare.

Am cotrobăit prin frigider după parmezan. L-am găsit.

Am tăiat pieptul de porc.

Am tăiat usturoiul în bucăți mai mari pe care le-am încins în ulei de măsline.

Nu am lăsat usturoiul să se ardă ci am pus repede pieptul de porc și pastele peste el, după ce acesta din urmă s-a rumenit ușor (ca să nu ard usturoiul l-am scos din tigaie până s-a rumenit carnea, apoi l-am pus la loc).

După ce am turnat în tigaie roșiile zdrobite, am adăugat pătrunjelul rupt și o lingură de parmezan. Am amestecat și am stins focul.

După ce am pus pastele în farfurii am mai presărat puțin parmezan peste ele.

Pe cât de repede le-am făcut, pe atât de repede le-am mâncat.

Ne-au plăcut.

Sper să vă placă și vouă.

Să fiți sănătoși.

Tata a crescut iepuri mereu. Crește și acum. Cu ceva vreme în urmă mi-a dat o jumătate de iepure, să fac din ea ce-oi ști. Am făcut o tocană la oală (o oală din fontă, rezistentă la temperaturi mari pe toate părțile, numai bună de vârât în cuptor dacă procesul de fabricație al mâncării o cere). Lucrând la tocana de iepure mi-am adus aminte de hobbiții lui Tolkien, mereu flămânzi și maeștri într-ale gătitului, mai exact, de o secvență din Stăpânul Inelelor ce trata taman facerea unei tocănițe din iepure. Dintr-o amintire într-alta, am ajuns în fața unei tocănițe din care v-aș da și vouă:

Nu ave nevoie de multe lucruri pentru a săvârși lucrarea asta: iepure, morcovi (știm cu toții că se potrivesc bine), ceapă, țelină, usturoi, pătrunjel. Spălate și curățate toate.

O stea de anason și o foaie de dafin pentru aromă (vă puteți lipsi de anason dacă nu aveți la îndemână, puneți trei cuișoare în loc).

Mai întâi faceți iepurele bucăți, să se pătrundă binișor și repejor.

Turnați o ceașcă de ulei peste iepure (eu am pus de măsline).

Tocați ceapa și usturoiul (nu mărunt)…

…și puneți-le în oală, peste iepure, împreună cu pătrunjelul.

Adăugați apoi morcovii și țelina, trecute prin răzătoarea mare. Și sare, piper, dafin și anason (ori cuișoare).

O cană de vin roșu, bun, e binevenită.

Capac peste oală, oala în cuptorul încins, pentru o oră.

După un ceas, turnați o cană de suc de roșii ori roșii mărunțite bine.

După încă un ceas:

Delicios.

Foarte fraged. Să fiți sănătoși.

A fost odată un porc. Ieri și-a împlinit destinul, firește, devenind o delicioasă friptură la tavă. Drumul n-a fost ușor și a fost nevoie de sacrificiu din partea lui dar în cele din urmă am avut cu toții parte de un final fericit (nu-s sigur în cazul porcului dar pentru mine, Raluca și Tito bag mâna-n foc). Nu o să vă spun toată povestea, mă voi rezuma doar la finalul ei:

Am adunat ingredientele: felia de porc (e de fapt o halcă dotată cu șorici, grăsime și os), un păhăraș de brandy, o lămâie verde, o bucată de gorgonzola și…

…câteva mirozne în mojar: usturoi, piper, chimen, ulei de măsline extravirgin, ardei iute și sare.

Am pus carnea într-o tigaie antiaderentă și am rumenit-o ușor pe fiecare parte.

Am aromat-o cu brandy și am ținut-o pe foc până când acesta s-a evaporat (un minut).

Am zdrobit bunătățile din mojar și le-am trasnsformat în pastă. Am întins pasta peste carne…

…am pus-o într-o tavă împreună cu câțiva cartofi tăiați în sferturi (pe care i-am stropit cu zeamă de limetă) apoi am dat tava la cuptor. 45 de minute la 180 de grade Celsius.

Cu cinci minute înainte de a scoate carnea din cuptor, am pus smântâna dulce în tigaie. Impreună cu ea, brânza și nimic altceva. În două minute am obținut sosul gorgonzola.

N-a fost un prânz rău.

De fapt, a fost un prânz foarte bun și a rămas carne și pentru niște sandvich-uri pe care le-am mâncat azi la micul dejun.

Sosul gorgonzola s-a potrivit bine cu cartofii copți iar carnea cu niște hrean pe care l-am găsoit în frigider.

Să fiți sănătoși.