Cum am mâncat noi la chinezii din Spania

Era 17 August și era seară. Reveneam spre cochetul hotel în care am dormit în timpul șederii noastre în Vlanecia, după o plimbare lungă în zona portului, pe plajă, printre palmieri, clădiri vechi și turiști din toate națiile lumii (totuși, franceza se auzea ceva mai des decât alte limbi). Pe Avenguda de Port (Bulevardul portului, în valenciană) am trecut pe lângă multe magazine chinezești și, firește, pe lângă mulți chinezi, doar eram în Spania. Asta și ușorul sentiment de foame ce ne încerca, ne-a convins să încercăm restaurantul chinezesc de la numărul 177. Foarte curat, foarte îngrijit, nu foarte populat însă. Probabil chinezii din zonă mâncaseră deja iar localnicii, mândri fiind, nu se spurcă la limbă cu chinezăreli. Ne-am așezat la masă, a venit un ospătar, a venit apoi o ospătară, apoi alta. Servire fără cusur, rapidă, fără tremur în glas ori la mâini. E drept, nu eram foarte mulți în restaurant la ora aceea. Am vizitat baia. Impecabilă. Mi-am spălat mâinile și am revenit la masă. În cel mult zece minute de la comandă a venit mâncarea.

Raluca a comandat pui cu sos dulce acrișor. Am gustat și mi-a plăcut. Nu semăna cu bizareriile pe care le găsești în fast food-urile chinezești ce au împânzit Ardealul.

Eu am luat răță în stil chinezesc. Foarte fragedă, foarte aromată. Sosul brun ce o însoțea, emana parfumul puternic și plăcut simțurilor mele al anasonului iar ceapa albă, ținută în apă cu gheață, a fost o încântare.

Ok, îmi place San Miguel. Ce dacă-i o bere proletară? Tata nu-i Patapievici.

Partea care a transformat seara într-o experiență cu adevărat memorabilă avea să vină la finalul mesei: de pe fundul tăviÈ›ei în care mi-au adus mâncarea, mă privea È™trengăreÈ™te…Tweety.

Tweet