Cu brânză și nuci

La fiecare final de vară sufăr din cauza despărțirii de pepenii verzi (ori roșii, depinde din ce parte începi să numeri culorile). Din fericirre sufăr doar cinci minute, interval la finalul căruia apar nucile, mai moi ori mai pietroase, mai mari ori mai mititele dar crude încă, cu pileița subțire desfăcându-li-se ușor sau mai anevoie dar cu gustul sublim și puternic, robust, înfricoșător de bun. Primele trei săptămâni din Septembrie îmi ajung să-mi fac plinul (știu, sună ca și cum aș fi cine știe ce hârciog) dar dacă mai găsesc prin zonele mai reci, de munte, câte o cușmă de nuci pe placul meu, mănânc cu bucurie și în Octombrie (e drept, aici apare concurența castanelor, dar asta-i altă poveste). Ieri, trecând prin piață, am găsit o bătrână ce vindea nuci mari, gigantice, taman în fața vânzătoarei de brânzeturi. Nu puteam scăpa ocazia. Iaca, asta am făcut:

Mai întâi am evaluat situația de pa câmpul de luptă: urdă avem, un regiment de telemea este, trei batalioane de miez de nucă-gata de atac, două falange de verzituri (una de busuioc, cealaltă de mărar), pregătite pentru începerea ostilităților.

Am tăvălit telemeaua prin verdețurile tocate.

Am pus-o într-o tigaie cu foarte puțin ulei și am fript-o cîte un minut pe fiecare parte.

Am tocat miezul de nucă (pe care l-am cam curățat de pielițe dar nu de tot, că-mi place gustul lor amar), nu foarte mărunt.

Miezul de nucă împreună cu urda, două linguri de smântână, una de ulei de măsline și nițel piper proaspăt râșnit, au devenit pastă la insistențele mele.

Asta a ieșit, asta am mâncat.

Telemeaua friptă/afumată cu verdețuri e foarte bună și rece, a doua zi. Dacă găsiți telemea din lapte de bivoliță e de două ori mai bine (și de șapte ori mai gras, dar asta nu contează).

Să fiți sănătoși și, dacă încercați și voi mâncarea asta, să fă pice bine.

Pe mâine. Sper să vă pot aduce o poveste despre cum participarăm noi (nu mă cred mai mulți, chiar suntem mai mulți) la campionatul de gătit în aer liber de la Cluj.