Adi Hădean

Mălaiul dulce e prăjitura pe care ne-o făcea uneori bunica, la țară, unde nu găseai prea multe lucruri în vremea copilăriei mele și unde, pentru că acolo s-a născut veșnicia, lucrurile se schimbau greu iar fasoanele culinare noi, moderne, nu prea pătrundeau. Prăjitura asta din mălai a ajuns la noi odată cu pâinea din mălai, cam pe la sfârșitul domniei lui Ștefan cel Mare (Europa a început de atunci să beneficieze de isprava lui Columb și Americile au început să “beneficieze” de bolile Lumii Vechi). O făceau amerindienii, o mai fac și azi. La noi, o făceau bunicile și mamele de la sate și unele încă o mai fac. Rețeta pe care v-o arăt azi am primit-o de la Rora și Dora din Hida (Sălaj) și a fost confirmată de mama, care-i din Maramureș. Iat-o:

Ingredientele: două căni de mălai din cel fin, nu din cel grisat (vrem să facem o prăjitură, nu o mămăligă), o cană de griș (a apărut în poveste mai spre zilele noastre, afânează compoziția – în vechime nu se folosea), o cană de făină de grâu, albă, un plic de praf de copt (nici ăsta nu se folosea pe vremuri dar azi nu ne plac lucrurile prea îndesate), 100 de mililitri de ulei (putea fi grăsime topită dar nu încinsă), o cană de lapte (250 ml), o cană de lapte prins (eu am folosit iaurt), o cană de zahăr și trei ouă (în rețetă erau doar două dar m-am simțit generos).

Prafurile, dragele de ele.

Gălbenușurile și albușurile se separă. Gălbenușurile se freacă cu zahărul…

…apoi se amestecă cu celelalte ingrediente (zahărul meu stă într-un borcan închis ermetic împreună cu două păstăi de vanilie, e deci aromat, dacă nu aveți așa ceva la îndemână, folosiți și două plicuri de zahăr vanilat după metoda Bourbon, adicătelea ceva mai natural și simțitor decât zahărul vanilinat, adică aromat cu vanilină de laborator)

Albușurile se bat spumă și se amestecă în compoziție cu grijă, să rămână oarece aer în cocă, să obținem o prăjitură cât de cât pufoasă.

Compoziția se toarnă într-o tavă în care ați întins o foaie de copt.

Așa arată după 22 de miute la foc mediu (150-160 de grade Celsius)

Nu avea nevoie de decor dar m-a lovit pe mine talentul și am topit niște zahăr într-o tigaie…

…am pus zahărul topit pe o foaie de copt și am mâzgălit cu un bețigaș. Apoi a venit Raluca și mi-a făcut niște Sori și o Lună plină.

Așa arată mălaiul dulce.

Zic eu că nu-i rău, pentru prima încercare.

Ieri am mâncat o jumătate de tavă, în doi.

Ce a rămas pe azi, voi împărți. Nu din generozitate, nu, vreau să mă dau mare.

Azi e răcoare și umbră la Cluj. Simt că vine iarna (nu mă omor după anotimpul acesta) și se apropie data la care ar fi fost ziua bunicii mele din partea mamei, respectiv data la care a plecat la odihnă. Gândurile astea mă înduioșează peste măsură și mă alin cum pot. În dimineața asta am încercat cu o mămăligă, așa cum mâncam pe pragul bunicii. Am făcut așa:

Făina de mălai se cerne.

Slana e vedeta, se arată puțin și se lasă căutată prin mămăligă. Dacă nu pui prea multă, fiecare jumară găsită devine o surpriză plăcută.

V-am prezentat brânza și ieri: frământată, maturată în coajă de brad, iute și destul de “parfumată”.

Am pus apa la fiert (cu puțină sare). Între timp am tăiat slana în bucăți mici.

Am fiert mămăliga cam zece minute (nu am vrut o mămăligă prea vârtoasă, la șapte ani îi făceam față, acum e mai greu).

Am făcut jumările.

Am uns farfuria cu grăsime de pe jumări.

Am întins un strat de mămăligă peste care am presărat brânză și jumări. Și tot așa, de trei ori.

Ultimul strat e acoperit cu brânză și jumări.

Amintiri cu gust. Mi se întâmplă frecvent. Vouă?

Mărturisesc, am savurat fiecare lingură de mămăligă.

Și a trecut și dimineața asta. Să fiți sănătoși.

Am pus deja o rețetă azi așa că mă pot juca puțin cu blogul fără să simt că mi-am neglijat “îndatoririle”.  O să vă arăt câteva poze cu nepoatele noastre, Iulia și Maya. Iulia crește în Baia Mare, e fiica fratelui Ralucăi. Maya e fiica surorii mele și crește în Brașov. Sunt apropiate ca vârstă (Maya e mai mare cu trei săptămâni), vor împlini un an în Octombrie și deja au descoperit alergarea ușoară, căzăturile bruște și țipetele prin care semnalează diverse (uneori am impreisia că ar putea ghida avioanele la aterizare și liliecii spre peșteri, atât de ascuțite glasuri dețin). Pozele cu Iulia sunt făcute de mine, cele cu Maya de cumnatul meu, Ruben.

Maya

Iulia

În dimineața asta am construit în grabă o omletă. Cu de toate. Mă rog, cu ce am găsit în frigider. Am lipit la ea…dar n-ar fi mai bine să vă arăt?

Raluca mi-a cumpărat brânză de oaie în scoarță de brad, foarte iute dar pe gustul meu. Mi-a mai luat și brânză de capră cu verdețuri și ardei (a găsit la un producător venit la târgul de produse eco). Am socotit că s-ar potrivi bine cu o omletă.

Slană, ciuperci, ouă, cârnați. Și un gogoșar.

Am tăiat tot ce se putea tăia (mai puțin brânza) și am pus tigaia-n funcțiune.

După un minut (foc iute) am turnat în tigaie ouăle băture (am pus în ele sare și piper).

Nu am vrut să pun brânzeturile în omletă, am vrut să simt și gust de omletă și gust de brânză, dacă le-aș fi combinat ar fi iești altceva, nu neapărat rău dar…altceva.

Să fiți buni. Pe mâine.

Puțină vorbă (cât să vă salut) și poze:

Noi tot la foc…

Carnea tot la grill

Forță, efort, atitudine

Dirty dancing

Zbor

Parașutiștii. Fred (tricou alb) e pilotul care ne-a dus în vară la Valencia.

Sebi (Visurât) și Cosmin (Cassaloco)

Premiile au venit din cer.

La Cluj e mare deranj, provocat de Ursus. Deranj din cel plăcut la vedere, deranj la care ai vrea să participi. Trei zile de offroad urban și demonstrații de forță și măiestrie pe patru ori două roți mici, mari sau foarte mari. Am ieșit să hrănim populația privitoare cu grătare și bere. Ceea ce vă dorim și vouă, mai ales dacă sunteți în Cluj. Nu am vreme să mă întind la povești, nu azi. Revin pe tema asta. Deocamdată, niște poze de ieri:

“No ni mă că scote foc pe țede!”

Mda.

Ursus babes

Ursus beer

Smoke on the water?

Pe grill

Conștiința lui Pinocchio

Ieri căutam cu disperare piept de rață pentru o rețetă (de fapt două). Nu am găsit în marile magazine din Cluj, nici măcar în cele în care până mai acum câteva zile se găsea. Mi-am amintit de unde am cumpărat rața pentru campionatul de gătit și am sperat să găsesc acolo piesele de care aveam nevoie. Le-am găsit dar erau la rață. Am luat-o cu totul, ce era să fac? Am făcut ce aveam de făcut cu pieptul și am rămas cu pulpele și o carcasă pe care o voi transforma într-o supă (când i-o veni vremea). Ce să faci cu două pulpe de rață? Posibilitățile sunt multe. Eu am ales varianta cea mai rapidă. Iată:

Pulpele:

Un castravete, un ardei gras, o ceapă verde, o bucată de varză albă și câteva ciuperci. Toate astea însoțesc rața în călătoria ei spre Asia (da, destinația finală e un pustiu de mâncare inspirată de aromele Asiei).

Am dezosat pulpele.

Am încins uleiul în wok-ul pe care mi l-a împrumutat Mircea Groza “pentru un an-doi, să mai exersezi”. Am pus rața la fript.

După un minut am aruncat în wok și legumele tăiate în bucăți mari.

Am pus și singurele mirodenii folosite la mâncarea asta: o stea de anason și alte câteva semințe de anason obișnuit.

Ciupercile mici au rămas întregi, era păcat să le mai tai. Le-am pus împreună cu celelalte bunătăți din wok și am scăpat și două linguri de sos de soia.

Totul a durat cinci minute fără câteva secunde.

Poate ar merita să încercați. Dacă nu aveți rață încercați cu pui sau curcan.

A durat mai mult să mănânc decât să prepar. Ceea ce nu-i rău.

Să fiți sănătoși, să aveți ocazii și să profitați de ele.

Nu cred că-i un păcat. E riscant  totuși, dacă mă gândesc la cât de mult îmi plac ciupercile de pădure, acelea cu gust de pământ și frunze descompuse, cu gust de mucegai și miros de viață veșnică. În copilărie știam tot ce trebuie să știi despre ciupercile din pădure, grație bunicului meu. Mâncam gălbiori și roșcove, oițe și bureți, stând cu prietenii la pășune (cu vaca, teoretic, practic însă, vaca ne supraveghea pe noi). Frigeam ciupercile pe pietre ori înfipte în țepușe ori așteptam până ajungeam la șporiul din colnița bunicii și le frigeam pe plită, întoarse și umplute cu brânză țaparâșă, lipite de scrijele de pită din însăși pita făcută de bunica în cuptorul din curte. Ieri n-am avut la îndemână  ciuperci de pădure dar m-am pomenit cu câteva din soiul champignon, rămase de la o altă rețetă. Am hotărât să nu le las să aștepte vremuri mai bune, pentru că oricum nu vor veni, dacă e să ne luăm după propovăduitorii zilelor noastre. Iată ce am făcut cu ele:

Vedetele zilei:

Am tras spre ele o ceapă, doi căței de usturoi și o ceașcă de smântână dulce, nu foarte grasă.

Am tăiat ciupercile în bucăți mari, ceapa solzișori și usturoiul în sferturi de cățel (ciudat mai sună asta).

Le-am aruncat pe toate în aceeași tigaie, în același timp. Am pus și o lingură de ulei la lucrarea asta. Dacă doream să fac o tocăniță clasică mă apucam cu binișorul și înmuiam ceapa și usturoiul, tăiam ciupercile în lamele și le adăugam la urmă de tot. Nu am vrut. Am vrut să simt ciuperca și ceapa și usturoiul iar pentru asta le-am ținut pe foc doar trei minute cu totul și pe ceas.

În al treilea minut (și ultimul) am scăpat smântâna dulce de povara așteptării și am împreunat-o cu ciuprcile, ceapa și usturoiul. am potrivit gustul cu sare și piper și cu o mână de pătrunjel tocat barbaricește, adică în bucăți mari.

Asta am vrut, asta am primit:

Să fiu sincer…mi-a plăcut și de data asta.

Vă doresc multă sănătate:-).

Ieri am primit un e-mail de la o persoană care dorea o rețetă de somon și multe-multe rețete pentru soțul gurmand. Încerc să răspund la toate mesajele pe care le primesc, așa vreau, consider că așa-i frumos față de cititori. Nu încerc să răspund tuturor solicitărilor însă, consider că așa-i frumos față de mine, am totuși o etate, sănătatea șubrezită (glumesc) și nu am timp să scriu și să expediez 2-2-5 sau 20-30 de rețete de fiecare dată când îmi cere cineva. Va trebui așadar ca dragii mei cititori care vor rețete de la mine, să se mulțumească cu cele peste 1000 prezente deja pe blog :-) și cu cele care sunt postate (cu mici excepții) în fiecare zi. În plus, nu m-ar deranja dacă s-ar înțelege că eu din asta trăiesc: alcătuiesc rețete, scriu și-i învăț pe alții să gătească (sigur, după priceperea mea) iar pentru asta citesc enorm și gătesc foarte mult, deci nu-i corect să-mi ceri să-ți dau gratuit niște lucruri care ar trebui să-mi aducă o pâine pe masă (prietenii mei sunt destul de deștepți și nu vor înțelege de aici că dacă mă sună să-mi ceară o rețetă vor fi refuzați sau taxați). Acestea fiind spuse, revin la norocul doamnei cu e-mailul. Ieri am gătit (și) cu somon pentru lucrarea de care mă ocup. Mi-a rămas o bucată și am decis să o folosesc pentru a-i arăta doamnei (și vouă, tuturor) cum ar putea prepara somonul (asta nu înseamnă că doar așa se face, vă arăt doar o modalitate, sunt mii, în funcție de fatezia și priceperea fiecăruia)

Am tamponat peștele cu un prosop din hârtie. Trebuia să scap de umezeala de la suprafață ca să nu mă trezesc stropit din tigaie. Aș fi procedat la fel și dacă puneam peștele pe grill, umezeala l-ar fi făcut să adere la grătar și s-ar fi putut rupe.

Nu puteam să las peștele singur. Am cules din frigider câteva roșii cherry, o jumătate de portocală, o ceapă verde, două frunze de salvie. Am mai pus și câteva boabe de piper pe care le-am zdrobit înainte.

Am pus o tigaie pe foc. În ea am pus foarte puțin ulei.

Am fript peștele și legumele împreună. Peștele a stat două minute pe o parte, două pe cealaltă, nu are nevoie de mai mult timp pe foc. Somonul făcut corect e acela care rămâne roz la interior. E mai bine să nu fie pătruns de tot, i se simte gustul mai intens.

După cum vedeți, a fost foarte simplu.

A trebuit să duc o mică luptă pentru a nu pierde somonul înainte să-i fac poze.

Nu-i musai să folosiți salvie, eu am pus pentru că aveam. Peștele în sine e foarte gustos, are nevoie doar de sare și piper pentru a-și etala mai bine aroma, alte mirodenii sunt doar mofturi pe care ți le satisfaci dacă ai posibilitatea.

Atât pentru astăzi. Sănătate.

Duminică am întrebuințat serios tigaia grill. Am făcut vinete la grill în stil evreiesc, cu oțet balsamic, am făcut ardei copți în stil propriu (adică am combinat ardei iuți, ardei grași și ardei kapia pe care i-am făcut salată cu oțet din vin, ulei de măsline, sare, zahăr și usturoi). Am mai făcut și o friptură de vițel dar nu la grill ci la tavă. După care a trebuit să plec de acasă. Firește, nu a mai mâncat nimeni din ele. Ca să nu le pierd, nu am făcut sos pentru friptură ci am lăsat-o să se răcească 9apoi am pus-o în frigider, trasă în folie) iar legumele le-am îndesat într-un borcan și le-am acoperit cu ulei, să mă asigur că nu se strică în două-trei zile. Aseară am ajuns acasă prea târziu pentru a mânca așa că m-am ocupat de ele în dimineața asta. Am avut un mic dejun picant, aromat, hrănitor, chiar exotic, dacă mă gndesc la faptul că am combinat procedee utilizate în trei bucătării din zone diferite: Orientul Mijlociu, Bulgaria și Italia (carnea de vită rece e prețuită în peninsulă). Iată cum s-a întâmplat:

Acestea sunt vinetele (se curata de coaja si se tin pe grill, trei minute pe fiecare parte, se stropesc apoi cu oțet balsamic și ulei de măsline). Niște ardei copți s-au împrietenit cu ele.

Feliile de friptură. puteți folosi în locul fripturii chiar carne fiartă, fără probleme. Merge bine și friptura de porc.

Ardeii copți și o roșie…galbenă, din grădina părinților mei.

Am tăiat carnea în felii foarte subțiri.

Am tăiat și vinetele, respectiv ardeii. Nu am făcut bucăți foarte mici.

Am curățat ardeii copți de semințe și i-am tăiat în fâșii.

Am amestecat toate acestea și am mai adăugat ulei de măsline extravirgin.

Pătrunjelul verde nu trebuie să lipsească din combinație. Să fiu sincer, nici n-aș pune altă plantă aromatică în locul lui.

Asta a fost tot. Sănătate.