Rezumat

Am ajuns în Cluj (de la Bucureşti, cu trenul) cu o întârziere de două ore. Asta înseamnă că timpul de pregătire pentru călătoria de 3000 de kilometri pe care o vom începe azi la ora 18.00 s-a scurtat niţel. Din acest motiv voi fi scurt, cât se poate de scurt.

Am stat toată săptămâna în Bucureşti. Am participat cu drag la o campanie gândită de Pleon Graffiti pentru Maggi. Având în vedere faptul că această campanie nu se va încheia înainte de sfârşitul anului, îmi iau libertatea de a vă vorbi despre ea pe larg după ce revin din vacanţă. Pe scurt, aţi citit probabil în zilele trecute: am făcut 1000 de salate de paste pe care le-am împărţit în multe-multe redacţii. Reacţiile au fost pozitive, ba chiar am primit felicitări. Lucru care m-a bucurat. Se cuvine să spun că nu m-aş fi descurcat atât de bine fără ajutorul oamenilor de la Privileg Catering. Ei s-au asigurat că nu-mi lipseşte nimic şi că reuşesc să termin în fiecare zi la timp. Lor le mulţumesc iar vouă vă recomand să apelaţi la ei, sunt profesionişti foarte buni, foarte bine organizaţi şi gătesc excelent (am tras cu ochiul la mâncărurile pe care le-au pregătit pentru diverse evenimente).

Â

Â

Â

Â

Â

Pe lângă această experienţă, din care am învăţat lucruri noi chiar ÅŸi despre mine, am avut parte de câteva întâlniri plăcute (le-am pomenit în postarea anterioară), am mâncat un humus excelent la Tripoli, pe Calea CălăraÅŸi, am mâncat o absolut bestială ÅŸi adevărată ÅŸaorma de berbecuÅ£ în apropierea Gării de Nord ÅŸi n-am încetat a zâmbi în timp ce băteam capitala cu pasul. Asta pentru că am găsit peste tot motive de zâmbet. De exemplu, la Gara de Nord, un poliÅ£ist dojenea un aurolac aflat în stare avansată de “praf ÅŸi pulbere” cu vorbele “ÅŸi câtă încredere aveam în tine, ‘te-n gâtu’ mă-tii”. Trist trebuie să fie când eÅŸti dezamăgit de unu’ cu creierii varză. M-a amuzat ÅŸi agitaÅ£ia maselor ÅŸi felul în care noul ÅŸi vechiul se răstesc unul la celălat, m-a amuzat ÅŸi tentativa unui taximetrist de a-mi trage o Å£eapă lăsând ceasul pornit de la cursa anterioară (“se poate domnu’, am uitat ceasu’, noi nu facem aÅŸa ceva…”), m-a amuzat ÅŸi imaginea asta:

De ce ai vrea să închiriezi o clădire abia rămasă în picioare după bombardamentele din ’44? Ei, în fine, nu-i prost cine cere. Una peste alta, am avut o săptămână bună, încheiată la Gara de nord în compania unei prietene:

Dacă reuşesc să programez site-ul să posteze în locul meu în următoarele zile, veţi putea citi (în reluare) Istoriile de vacanţă de anul trecut (sunt convins că nu le-a citit atunci prea multă lume). Printre ele voi strecura impresii şi povestiri andaluze, în măsura în care mă voi apropia de internet. Să fiţi buni.

Tweet