Uneori mai scriu

Uneori mai scriu. Aşa, fără motiv. Ca azi. Tocmai am ieşit de sub duş, mi-am luat haine uscate, m-am aşezat la tastatură şi scriu. Scriu pentru că simt nevoia, scriu pentru că în timpul alergării de seară mi-a apărut în minte postarea asta şi trebuie să mă scap cumva de ea (nu vreau aglomeraţie în cap, am şi aşa destule). O să vă povestesc despre alergarea mea.

Alergarea e singurul sport pe care mi-l pot permite în acest moment. Nu din punct de vedere financiar ci din punct de vedere al trecerii timpului. Lucrez în cea mai mare parte a zilei. DimineaÅ£a, după ce mă trezesc (ori în timp ce), cu cafeaua în faţă, mă ocup puÅ£in de blog, de corespondenţă, de micul dejun pentru noi doi. Plec apoi la Pub. ÃŽmi petrec acolo toată ziua. Seara nu mai am vreme de o sală de sport sau de deplasarea până la un teren de tenis. Dar trebuie să mă miÅŸc, acesta e singurul fel în cere-mi pot Å£ine kilogramele sub control de când m-am lăsat de fumat (au trecut doi ani ÅŸi mai bine). Ca să împac lipsa timpului cu nevoia de miÅŸcare ies din bloc pe la ieÅŸirea din parcul Fraternităţii, ocolesc Mărăştiul ÅŸi intru în bloc pe intrarea din spate, de pe strada DorobanÅ£ilor. Treaba asta durează mai nou 45 de minute. Cunosc străzile, mă ÅŸtiu câinii, mă salut cu alÅ£i alergători, îmi îndes capul între umeri când trece la 50 de metri pe deasupra mea avionul de la CarpatAir. Monotonie, rutină. Dar azi a fost diferit. Alergarea mea de azi s-a transformat într-o experienţă auditiv-olfactivă, poate din cauza oboselii adunate în ultimele luni, poate din cauza luminii slabe de după apus, habar n-am. Cert e că după prima sută de metri am văzut prea puÅ£in din traseu. În schimb l-am auzit ÅŸi mirosit pe tot, metru cu metru. Am simÅ£it mirosul corcoduÅŸelor coapte pe care le-am zdrobit sub tălpi, mirosul cafelei proaspete ieÅŸit dintr-un bloc mi-a adus aminte de Nightshift, Azilul de noapte ÅŸi Enciclopedia de suflet, emisiunile lui Coardă ÅŸi Vischi de la Cinemarul lui 1996, mirosul sprayului anti ţânÅ£ari cu care niÅŸte oameni înarmaÅ£i cu pompe pe benzină agăţate de spate stropeau gardurile vii de pe Titulescu mi-a înÅ£epat plămânii ÅŸi m-a făcut să grăbesc pasul. Am auzit sirene în depărtare ÅŸi m-am gândit că unui om îi e greu, am auzit câinii lătrând ÅŸi o cucuvea chemându-ÅŸi puii ori perechea, am auzit râsete de pe partea cealaltă a drumului ÅŸi zgomotul făcut de degetul arătător al unui om ce încerca un pepene dintr-o grămadă. Brusc am simÅ£it miros de pepene în nări ÅŸi m-a apucat setea. Picioarele mi se miÅŸcau deja mecanic, mă rugam în gând să nu apară o ridicătură în asfaltul trotuarului ÅŸi pe lângă rugăciuni, stăruia în minte-mi imaginea roz a miezului de pepene, dulce, aromat, zemos. Mai aveam un kilometru până acasă ÅŸi-mi venea să mă întorc, să cer un pepene, să-l pun pe vânzător să mi-l încerce, să-l gust ÅŸi să-l refuz (nu alerg cu bani la mine). Doar să scap de sete, de uscăciunea din gât ÅŸi de pofta de pepene. Din faţă, faruri, ca prin ceaţă. Claxoane. Nu-s pentru mine, eu n-am părăsit trotuarul. Nările mi se lipesc. AÅŸ da orice pentru o felie de pepene. ÃŽmi vine în minte primul maratonist al lumii. Cred că avea aceleaÅŸi probleme la un moment dat. La o scară mai mare, fireÅŸte, eu n-am alergat încă 42 de kilometri într-una să ÅŸtiu ce visează omul pe la kilometrul 31, de exemplu. Poate o să o fac într-o zi. Până atunci…oare mai e mult până acasă?

Ajung pe scări cu respiraÅ£ia deasă ca pădurea Letea. Sun la interfon, Raluca mă deschide. Mă duc la frigider, scot caserola în care-mi Å£in miezul de pepene (cumpăr pepenii ÅŸi renunÅ£ repede la coaja lor, îi scobesc, las sâmburii în tigvă iar miezul îl transfer în caserole pe care le Å£in în frigider), îi zmulg capacul ÅŸi…