Adi Hădean

În copilărie eram mare fan al supelor. Favoritele mele erau “supica galbenă” şi “supica roşie”, acestea fiind singurele criterii după care le deosebeam. Dacă “supică” galbenă se mai vede pe blogul meu (e vorba despre supa de pui), din cea roşie…mai rar. Azi aveţi ocazia să vedeţi o versiune a “supicii” roşii (nu e tocmai cum făcea bunica), mai apropiată de minestrone decât de supele copilăriei mele (ca aspect, ca gust e cam tot pe acolo):

Am pus la fiert trei-patru roşii, o ceapă, un căţel de usturoi, un morcov, câteva frunze de pătrunjel, o rămurică de tarhon  şi o frunză de leuştean. În doi litri de apă. Cu puţină sare şi puţin ulei de măsline.

După ce au fiert roşiile (îmi dau seama că-s fierte după stadiul de descompunere) iau oala de pe foc şi mă joc puţin cu blenderul în supă. Transform zeama, roşiile şi celelalte ingrediente într-o spumă fină, subţire.

Am pus oala înapoi pe foc şi am aruncat în ea o mână de orez fiert. Am lăsat să dea un clocot şi am stins focul.

Am prăjit trei felii de pâine (să fie, una ajungea la o porţie), am ras puţin parmezan. Gata prânzul (de regim).

Am mai pus câteva frunze proaspete în supa fierbinte (pentru trezirea aromelor) şi am lăsat pâinea să plutească în bolişor, ba am mai şi acoperit-o cu parmezan ras.

Mi-am amintit de copilărie, am visat la Toscana şi mi-am stâmpărat foamea cu ajutorul unui polonic de supă de roşii. Viaţa nu-i atât de complicată.

Vă propun să încercaţi reţeta asta. Sunt şanse bune să vă placă (ieri am rămas cu oala goală într-un sfert de oră).

Să nu credeţi că nu-i săţioasă. Este. Sigur, nu-ţi vine să rupi munţii după ce ai mâncat-o dar nici nu te poţi plânge de foame.

Cât despre arome…

Uneori mai scriu. Aşa, fără motiv. Ca azi. Tocmai am ieşit de sub duş, mi-am luat haine uscate, m-am aşezat la tastatură şi scriu. Scriu pentru că simt nevoia, scriu pentru că în timpul alergării de seară mi-a apărut în minte postarea asta şi trebuie să mă scap cumva de ea (nu vreau aglomeraţie în cap, am şi aşa destule). O să vă povestesc despre alergarea mea.

Alergarea e singurul sport pe care mi-l pot permite în acest moment. Nu din punct de vedere financiar ci din punct de vedere al trecerii timpului. Lucrez în cea mai mare parte a zilei. Dimineaţa, după ce mă trezesc (ori în timp ce), cu cafeaua în faţă, mă ocup puţin de blog, de corespondenţă, de micul dejun pentru noi doi. Plec apoi la Pub. Îmi petrec acolo toată ziua. Seara nu mai am vreme de o sală de sport sau de deplasarea până la un teren de tenis. Dar trebuie să mă mişc, acesta e singurul fel în cere-mi pot ţine kilogramele sub control de când m-am lăsat de fumat (au trecut doi ani şi mai bine). Ca să împac lipsa timpului cu nevoia de mişcare ies din bloc pe la ieşirea din parcul Fraternităţii, ocolesc Mărăştiul şi intru în bloc pe intrarea din spate, de pe strada Dorobanţilor. Treaba asta durează mai nou 45 de minute. Cunosc străzile, mă ştiu câinii, mă salut cu alţi alergători, îmi îndes capul între umeri când trece la 50 de metri pe deasupra mea avionul de la CarpatAir. Monotonie, rutină. Dar azi a fost diferit. Alergarea mea de azi s-a transformat într-o experienţă auditiv-olfactivă, poate din cauza oboselii adunate în ultimele luni, poate din cauza luminii slabe de după apus, habar n-am. Cert e că după prima sută de metri am văzut prea puţin din traseu.  În schimb l-am auzit şi mirosit pe tot, metru cu metru. Am simţit mirosul corcoduşelor coapte pe care le-am zdrobit sub tălpi, mirosul cafelei proaspete ieşit dintr-un bloc mi-a adus aminte de Nightshift, Azilul de noapte şi Enciclopedia de suflet, emisiunile lui Coardă şi Vischi de la Cinemarul lui 1996, mirosul sprayului anti ţânţari cu care nişte oameni înarmaţi cu pompe pe benzină agăţate de spate stropeau gardurile vii de pe Titulescu mi-a înţepat plămânii şi m-a făcut să grăbesc pasul. Am auzit sirene în depărtare şi m-am gândit că unui om îi e greu, am auzit câinii lătrând şi o cucuvea chemându-şi puii ori perechea, am auzit râsete de pe partea cealaltă a drumului şi zgomotul făcut de degetul arătător al unui om ce încerca un pepene dintr-o grămadă. Brusc am simţit miros de pepene în nări şi m-a apucat setea. Picioarele mi se mişcau deja mecanic, mă rugam în gând să nu apară o ridicătură în asfaltul trotuarului şi pe lângă rugăciuni, stăruia în minte-mi imaginea roz a miezului de pepene, dulce, aromat, zemos.  Mai aveam un kilometru până acasă şi-mi venea să mă întorc, să cer un pepene, să-l pun pe vânzător să mi-l încerce, să-l gust şi să-l refuz (nu alerg cu bani la mine). Doar să scap de sete, de uscăciunea din gât şi de pofta de pepene. Din faţă, faruri, ca prin ceaţă. Claxoane. Nu-s pentru mine, eu n-am părăsit trotuarul. Nările mi se lipesc. Aş da orice pentru o felie de pepene. Îmi vine în minte primul maratonist al lumii. Cred că avea aceleaşi probleme la un moment dat. La o scară mai mare, fireşte, eu n-am alergat încă 42 de kilometri într-una  să ştiu ce visează omul pe la kilometrul 31, de exemplu. Poate o să o fac într-o zi. Până atunci…oare mai e mult până acasă?

Ajung pe scări cu respiraţia deasă ca pădurea Letea. Sun la interfon, Raluca mă deschide. Mă duc la frigider, scot caserola în care-mi ţin miezul de pepene (cumpăr pepenii şi renunţ repede la coaja lor, îi scobesc, las sâmburii în tigvă iar miezul îl transfer în caserole pe care le ţin în frigider), îi zmulg capacul şi…

Vineri am avut tombolă în Pub, am încercat să strângem cât mai mulţi bani pentru Alex (campania nu s-a încheiat, mulţi bani lipsesc încă). Trei dintre premiile la tombolă au fost (două mai sunt) mâncare. Făcută de mine. Unul dintre câştigători a spus că nu poate să vină dar va trece săptămâna asta, unul a spus că vine Sâmbătă la ora 13 şi n-a venit apoi a spus că vine aseară la 20.00 şi n-a venit (nu că ar fi obligatoriu dar vreau să-mi plătesc datoria) iar cel de-al treilea, o domniţă, a fost să “încaseze” Sâmbătă la prânz, aşa cum se stabilise iniţial. Iată ce a primit (felul acesta nu se găseşte în meniul Pub-ului, poate în viitor):

Două bucăţi de piept de pui, fără piele, fără os, fără cartilagiu.

Am tăvălit carnea printr-un amestec de oregano, busuioc, pătrunjel (uscate), sare şi piper. Apoi am pus-o pe grătar, să o frig-afum după modelul cajun (chef Paul Prudhomme face peştele în felul ăsta). Trei minute pe o parte, trei pe partea cealaltă.

Am mai pus pe grill câteva fâşii de ardei gras, ceapă roşie, ţelină şi vânătă.

Într-o tigaie am pus ciuperci crude şi usturoi. Am stropit cu ulei (foarte puţin) şi am amestecat preţ de jumătate de minut (foc nu prea iute, să nu se ardă usturoiul).

Am turnat o ceaşcă de smântână dulce, am condimentat cu sare şi piper. Gata sosul.

Am obţinut mâncarea asta. Foarte bună.

Mici secrete: 1-parmezan ras peste pui

Mici secrete: 2- mentă amestecată în sos

Nu ştiu cât de complicat vi se pare vouă, eu cred că-i simplu, e gata în zece minute şi e teribil de gustos.

Legumele pe grătar sunt delicioase şi se potrivesc foarte bine cu sosul.

Atât pentru azi. Pe mâine.

Ne place Cujul. Unul dintre motive e acela că e aproape de casă, de Maramureş. În două ceasuri suntem fie la Băiţa de sub Codru fie la Baia Mare. Faptul că drumul durează atât de puţin (şi e din ce în ce mai bun, culmea) ne încurajează să “dăm o fugă”, adică să le facem vizite scurte, “în scop de jaf”, părinţilor noştri. Lucrul acesta s-a întâmplat şi în week-endul care tocmai a trecut. Sâmbătă după ărânz am urcat în maşină, am trecut prin Zalău unde l-am vizitat pe Mircea Groza (mulţumim pentru merinde) şi am poposit în Băiţa de sub Codru până a doua zi la prânz. Iar în maşină, 40 de minute până în Baia Mare unde ne-am jucat cu căţelul părinţilor mei, am mai mâncat cât am putut iar spre seară ne-am înfiinţat în Cluj unde, pentru izbăvirea păcatelor ce se vor vedea mai jos, am alergat până nu mi-am mai simţit picioarele. Iată păcatele:

Salată bună-bună cu legume din grădină.

Pulpe la ceaun cu cartofi. Miam-miam.

Sarmale în frunze de gulie. Extraordinare.

Ardei umpluţi.

Slană, pită picurată, ceapă, caş.

Spre seară, salată de paste.

Am “păgubit-o” pe mama de un borcan cu gem de caise făcut alaltăieri.

Dulce-acrişor, parfumat, cu gust de miez de vară.

Înţelegeţi de ce 6 kilometri în alergare uşoară sunt egali cu zero.

Picături suspendate. Mă duc să-mi iau o cafea. O voi bea pe terasa. E răcoare dar aerul e pur. Ploaia asta mi-a plăcut.

În copilăria mea din Pâncota, Arad, am fost bolnav rău (de unde vorba “am fost şi bolnav când am fost mic”). Rău de tot. La plămâni. Multe injecţii, o alergie la Penicilină (a trecut cumva de la sine) şi alte neplăceri pe care nu mi le amintesc (asta se întâmpla până să împlinesc trei ani). Îmi amintesc însă că mama a aflat de la cineva că laptele de capră mi-ar putea face bine. În concluzie, părinţii mei au cumpărat o capră. Se numea Ţiţa. I-am băut laptele şi m-am făcut bine (asta ca să scurtez povestea). Nu ştiu dacă Ţiţa a sfârşit în oală, la tavă sau la proţap, ştiu doar că laptele de capră e într-adevăr recomandat de specialişti în tratarea bolilor pulmonare, în special a TBC-ului. Asta am aflat-o mai recent. Şi am mai aflat că-i mai plin de vitamine şi mai gol de colesterol şi grăsimi decât laptele de vacă. Lucru care-l face benefic pentru organism. Despre brânza de capră ce să mai spun? Fiind făcută din laptele animalului pomenit deja de atâtea ori în această postare, n-are cum să fie rea. Şi pe lângă că-i bună, mai e şi gustoasă. Chiar azi dimineaţă am mâncat cu bucurie şi poftă nu mai puţin de patru feluri de brânză de capră (caş, telemea, brânză frământată şi brânză maturată) produsă cu metode tradiţionale undeva în Sălaj, comuna Dragu, Fântânele, la ferma Ghiuruţan. Am primit brânza spre degustare de la Mircea Groza, care ştie ce-i mâncarea şi cu ce se mănâncă dânsa. O să iau legătura cu fermierul cât de curâd şi o să vă dau detalii despre sortimentele pe care le produce şi despre cum puteţi ajunge la ele (ori ele la voi). Până atunci, doar poze cu micul dejun:

Aseară a fost tombola pentru Alex. Nu a venit foarte multă lume în Irish&Music Pub dar cei care au venit s-au dovedit a fi oameni de omenie.  S-au vândut peste 300 de bilete de tombolă şi s-au strâns 1625 de lei. S-au mai strâns bani într-o urnă, în care Nicu Bendea (Comedica), venit să susţină un mic spectacol de stand-up comedy pentru Alex, a pus banii încasaţi pe biletele de la spectacolul anterior al trupei.  Pe lângă Nicu Bendea a mai fost recitalul Grimus şi numărul iluzionistului Cristian Gog. Premiile tombolei au fost multe (lucrări ale Anei Man, machete auto, cărţi, tichete de gratuitate pentru depanarea computerelor, bere, haine pentru motociclişti, mâncare) şi am scăpat de ele relativ repede. În ceea ce-i priveşte pe cei care au câştigat mâncare gătită de mine, îi aştept azi de la 12 la 13 să-şi “încaseze” premiile. Dacă nu pot să vină, îmi comunică o dată şi o oră, le voista la dispoziţie cu multă bucurie.  Poze (făcute de Ruben, care a fost şi vânzător de bilete) găsiţi la Andrei, care a organizat masele şi a fost MC al evenimentului.  Vă mulţumim tuturor .

Cu un copil plecat brambura prin ţară şi unul care nu se prea omoară după mâncare, prietenul Mircea Groza nu prea are de ales şi ne îmbuibă pe noi, ăştia mai pofticioşii (Andrei şi cu mine) cu diverse bunătăţi. Ieri ne-a adus sholet (căruia i se mai spune sholent, ciolent sau ciulent) ne-cuşer, adică făcut cu carne de porc afumată şi destul de grăsuţă (Mircea Groza cunoaşte 14 reţete, nouă ne-a adus-o pe cea adaptată la specificul românesc dar ne-a promis că ne face şi cu gâscă afumată, cum fac evreii din Varşovia, Satu Mare ori New York). Sholet e o mâncare de sărbătoare, evreii o mănâncă de Sabat. Se face în oală de lut, la cuptor. Stă acolo şi mocneşte peste noapte (intră în cuptorul rece vinerea, înainte de apusul soarelui şi iese sâmbăta, după răsărit). Şi e cu fasole, cu nişte paste numite pe la noi “razalăi” (poate pentru că-s date prin răzătorare) şi cu carne ce se topeşte-n gură de fiartă ce e.  Partea care m-a impresionat cel mai tare în mâncarea asta e chigăla, o pâine facută cu grăsime de gâscă, mălai şi făină de grâu, pâine care creşte şi se coace în oală. Gustul ei m-a trimis în copilărie, la turta de mălai pe care o făcea draga mea bunică. Ca să nu mă lungesc prea tare, iaca nişte poze:

Oala. Trebuie să-mi iau aşa ceva.

Sholet, sholent, ciolent. Se dă la masă cu ou fiert.

Chigăla. O să public într-o zi reţeta, ar fi păcat să nu mâncaţi, măcar o dată-n viaţă.

Are consistenţa şi culoarea unei budinci englezeşti şi gustul turtei de mălai combinat cu aroma ciolanului afumat.

Iar carnea…ah! Carnea!

Ca să nu simtă că a venit cu mâna goală şi ca să internaţionalizeze până la capăt masa noastră de ieri, Mircea Groza ne-a adus şi câte o găletuşă cu minestrone, o supă italienească  deasă, plină de paste, ciuperci, legume proaspete şi prosciutto crudo. Conform instrucţiunilor de folosire, am mâncat-o cu parmezan şi busuioc proaspăt.

Cât despre faptele bune pomenite în titlul postării: vă aşteptăm în seara asta, de la ora 20. oo în Irish&Music Pub. Organizăm acolo o tombolă pentru viaţa lui Alex. Am înţeles că va veni multă lume şi nu neapărat pentru că biletul de tombolă costă doar cinci lei, pentru că premiile sunt multe, pentru că marele premiu se compune din multe-multe obiecte donate de mulţi oameni, nu pentru că vom cânta cu Grimus şi vom hăhăi cu Coemdica. Am înţeles că vor veni mulţi oameni pentru că au aflat despre necazul lui Alex şi vor să-l ajute. Şi pentru că au aflat atât de mulţi, le mulţumesc celor care au preluat cazul şi l-au postat pe blogurile lor ori pe site-urile la care lucrează, le mulţumesc televiziunilor care au făcut o ştire pe tema asta şi-i mulţumesc lui Arhi, care cu felul lui franc, verde-n buză, a reuşit să declanşeze o campanie paralelă, mişcând multă lume spre bancă, pentru donaţii. Vă aşteptăm (deşi vom fi mulţi, cred că nu vom fi tocmai destui, suma care trebuie strânsă e mare, 165 de mii de euro).

Dimineaţă m-a apucat gătitul. Oarecum justificat (nu de foame).  Aveam în frigider nişte piept de pui pe care, dacă nu l-aş fi gătit cumva în dimineaţa asta, ar fi trebuit să-l arunc (seara ajung târziu, nu mai am timp să gătesc şi nici nu mâncăm după ora 20  decât în cazuri excepţionale). Ştiţi că nu-mi place să arunc mâncarea. În concluzie:

Am condimentat carnea cu piper proaspăt măcinat şi cu sare.  Am tăiat-o în bucăţele mici.

Aveam în dulap o pungă cu tăieţei din orez (vietnamezi, se găsesc la hypermarket şi costă cam 6-7 lei punga, dintr-o pungă poţi găti pentru 6 persoane). Am pus câţiva în apă fierbinte şi i-am lăsat cinci minute să se îmnoaie (nu au nevoie de fierbere).

Am încins puţin ulei în wok (puteţi folosi orice tigaie antiaderentă ori o tigaie obişnuită, nu-i necaz) şi am prăjit carnea pe foc iute.

După două minute am adăugat singurele legume pe care le-am găsit în frigider: o roşie şi două fire de ceapă verde. Decât nimic…

După încă un minut (foc iute tot timpul) am adăugat tăieţeii…

...şi două linguriţe de sos de soia, pentru aromă.

Am amestecat încă 20-30 de secunde, am stins focul şi am mâncat.

Recunosc, sunt obişnuit cu omlete sau brânzeturi la micul dejun dar chinezăreala asta m-a impresionat în mod plăcut.

La cum mă simt acum (ora la care scriu), la 35 de minute după ce am mâncat, îndrăznesc să spun că e o mâncare uşoară. Să fiţi sănătoşi.

Am văzut zilele trecute o ştire care spunea că în Marea Britania s-a înfiinţat o mişcare pe care nu o pot defini. Promotorii ei adună rsturi din gunoaie, resturi pe care apoi le mănâncă. Ei spun că fac asta pentru a salva planeta de la foamete (resursele se împuţinează în vreme ce multă mâncare ajunge la gunoi). Eu spun că trebuie să fii cel puţin tembel dacă laşi mâncarea să ajungă la gunoi şi abia apoi o mănânci. probabil e o chestiune de nuanţe şi nu am vreme să detaliez acum. O să vă arăt azi o salată făcută din resturi, înainte ca ele să ia calea tomberonului (bunul simţ te ajută de obicei să faci diferenţa dintre un aliment stricat şi unul comestibil şi te împiedică să arunci lucruri care mai ot fi folosite).  Iată:

Am luat resturi de piept de pui (prea mici şi prea puţin aspectuoase pentru a fi vândute drept “piept de pui la grătar”), le-am aruncat în tigaia grill şi le-am fript.

Jumătăţi de ardei, oarece frunze de salată scăpate de la …salatele anterioare, sferturi de roşie, o bucată de castravete, una de ţelină.  Separat nu înseamnă mare lucru, tratate cu respect şi adunate în aceeaşi “echipă” pot să-ţi facă surprize plăcute.

Le-am tăiat pe toate, am lipit de ele nişte varză şi o bucată de brânză şi m-am apucat de dressing.

Pentru dressing am luat un borcan cu capac înfiletabil, am pus în el două linguri de apă, una de ulei, o linguriţă de miere, zeama unei lămâi mici, sare, piper, busuioc uscat şi pătrunjel verde. Am agitat bine zeama asta şi am turnat-o peste salată. Am amestecat salata şi am mutat-o în alt vas (dressingul şi-a făcut datoria, nu mai am nevoie de zeamă).

Gata salata, perfect echilbrată, aromată, sănătoasă şi…curată.

Nu aruncaţi resturile care vi se adună prin frigider înainte de a le da o şansă.

A nu se înţelege că pledez pentru mâncarea expirată. Nici vorbă. Trebuie doar să facem trierea ceva mai riguros.

Asta ne va ajuta să economisim, ne va face mai înţelepţi din punct de vedere alimentar şi ne va ajuta să înţelegem şi să respectăm mâncarea. Locul ei nu-i la tomberon.