Adi Hădean

S-au copt căpşunii în Satu Mare. În Andaluzia se recoltează deja pepenii zemoşi şi parfumaţi iar prin cămări de precupeţe se mai găsesc mere din toamna trecută, mari, roşii în obraji şi foarte gustoase (merele, nu precupeţele, dar s-ar putea să avem surprize şi în cazul celor din urmă). Sigur aş prefera să mănânc pepeni de la noi dar încă nu-i vremea lor. În plus, la cum stă treaba prin pieţe de câţiva ani, nici pepenii de la noi nu prezintă cine ştie ce garanţii, mai ales că nu-s vânduţi de producători, ca în vremea copilăriei mele, ci de ţiganii care au ocupat pieţele şi care vând de toate, de te miri unde, la te miri ce preţuri. În fine, hai mai bine să-mi văd de reţetă, că dacă statul român tolerează specula şi sistemele mafiote, n-o să pot schimba eu asta scriind pe blog. Azi vă ofer o salată (mult spus) din fructe proaspete şi parfumate, o alăturare de gusturi care pe mine mă încântă de fiecare dată când am ocazia s-o întâlnesc:

O căpşună cu pistrui, şi cu fes micuţ verzui, se plângea că de la soare, toţi pistruii-i cresc mai tare. Apoi am spălat-o.

Mere. Cu puncte negre. Rar mai vezi. Limeta e aici pentru că zeama ei împiedică oxidarea mărului după tăiere.

Pepenele, unul dintre fructele mele preferate. Îl golesc de seminţe şi tai bucăţi din el cu o lingură.

Tai merele în felii subţiri pe care le stropesc imediat cu zeama limetei.

Pun pepenele şi căpşunii într-un bol, presar puţin zahăr (poate fi şi vanilat) şi bat o frişcă, nu prea tare (prefer şi vă indic frişca din smântână dulce, se bate destul de repede, cu mixerul sau cu telul, cu sau fără adaos de zahăr).


Gata. Să vă fie de bine.

Ieri a fost în Cluj nu ştiu ce conferinţă pe bază şi teme de IT, lucru care m-a interesat extrem de puÅ£in. De fapt, deloc. Din fericire s-a terminat şi a urmat partea care m-a interest pe mine: petrecerea de după. S-a petrecut în Irish&Music Pub, unde Andrei Crivăţ (care-i cunoaşte pe toÅ£i oamenii după CNP) i-a adus pe unii dintre cei care au participat la conferinţă. A fost o seară cu beri, cu stand-up comedy, cu concurs cu replici din filme (iupi, am câştigat un tricou pe care l-am dat cuiva, nu ştiu exact cui), cu mâncare şi cu mult efort pentru copiii mei din bucătărie (mai ales că după ce am gătiti pentru primii musafiri, respectiv Cabral şi Chinezu – însoÅ£iÅ£i de prieteni, respectiv soÅ£ie- am ieşit din bucătărie, mi-am luat Å£oale civile şi am filtrat câteva beri). Câteva poze, că aÅ£i fost buni:

Laurenţiu (Orădeanul).


Cabral s-a aşezat, să încapă în poză.

Crivăţ, ascunzându-şi fragilitatea în spatele aparatului foto.

Doi moroşeni şi un Chinez în doar două tricouri. Şi dacă n-o fo' horincă, bun şi Jagermeister din fiolă, nu-i bai.

Acum câteva zile am avut treabă în Oradea. Flavius Bunoiu, ghidul meu gastronomic (nu că aş avea nevoie de ghid în Oradea, da’ dacă s-a oferit, de ce nu?) mi-a spus că au apărut lucruri noi în meniul celor de la Scorilo (am mai scris eu despre Scorilo, cândva, în toamnă). Vestea mi-a aprins un beculeţ în minte, mai ales pentru că am auzit despre Scorilo că-i un loc destul de conservator, în care noutăţile îşi fac loc cu greutate. Trebuia să verific informaţia. Ceea ce am şi făcut. În meniu şi-a făcut loc o pagină dedicată preferinţelor culinare ale unor vedete de la Hollywood (l-am ţinut minte pe Robert de Niro), au apărut câteva antreuri foarte interesante şi câteva feluri de bază pe care nu le-am remarcat la ultima vizită. O să vă spun despre ce am mâncat eu (sigur, poate părea uşor…gay faptul că am împărţit cu Flavius un Tiramisu dar nu puteam să mănânc singur o porţie întreagă iar Flavius e însurat*): Am început cu o porţie de vinete texane (le recomand chiar şi pe post de fel principal, deşi sunt un antreu, porţia e îndestulătoare), vinete trase la grill, date prin ou, prăjite delicat şi scăldate într-un râu de caşcaval gratinat. Foarte gustoase. Mi s-a recomandat să încerc o tocăniţă de caracatiţă. Sigur, caracatiţa nu-i un animal care creşte pe lângă casa ardeleanului, aşa cum face porcul, de exemplu, iar eu sunt un pic rezistent la stimuli de genul acesta (adică nu mă omor după peşti, moluşte, fructe de mare, mai ales dacă nu-s undeva pe malul mării). Am cedat la presiunea curiozităţii şi am spus „fie”. A venit repede tocăniţa şi odată cu ea, o surpriză extrem de plăcută. Caracatiţa (mică de beci ori mititică de Adriatica, nu am reuşit să identific specia) a fost făcută corespunzător (nu era gumată, cum deseori găseşti prin localurile în care lucrează amatori care se dau profesionişti) iar tocăniţa în care înota mi-a adus aminte de sosul vânătoresc dar şi de tocăniţa de iepure a tatălui meu. Până la urmă, mâncarea-i şi o sursă de amintiri plăcute, aşa că i-am dat tocăniţei de caracatiţă notă bună. Ca fel principal am ales frigăruile „Columna”. Pe care nu le cheamă aşa din întâmplare, sunt de-a dreptul monumentale şi-s însoţite de o legiune de varză murată şi călită, cu scuturi din cartofi copţi. O porţie zdravănă, o porţie de potolit foamea lui Gerula, dacă mă întrebaţi pe mine. Senzaţia serii: castraveţii covăsiţi, adică muraţi la soare, verzi ca-n prima lor zi, crocanţi şi acrişori, o nebunie gustativă şi alta nu. Ţepuşele populate cu cărnării potrivit de unse, potrivit de pătrunse, bine parfumate şi de-a dreptul fragede, m-au învins şi am avut nevoie de ajutorul lui Flavius pentru a putea trece de desert. Oradea e un oraş cosmopolit, probabil cel mai puţin românesc oraş din România. Italienii vin aici ca la ei acasă de prin 1300 şi din acest motiv e uşor să găseşti mâncare tradiţională italiană făcută cumsecade ori deserturi care să fie pe placul fiilor lupoaicei. La Scorilo am mâncat un tiramisu cam cum îl fac eu acasă, adică foarte bun (modest, ştiu), dulce, fin, cremos şi pufos în acelaşi timp (greu de obţinut echilibrul acesta, îmi scot pălăria în faţa bucătarului). Închei scurta mea poveste cu menţiunea că am petrecut trei ore pe terasă la Scorilo, şi nu pentru că serviciile ar fi fost lente (chiar, notă foarte bună pentru servire, nimic de reproşat) ci pentru că am avut cu cine să stau la poveşti şi nici nu mă grăbeam nicăieri, seară fiind. Probabil voi mai trece pe la toamnă, să văd dacă mai apar lucruri interesante în meniu.Şi nu, aceasta nu-i o cronică plătită iar patronii nu-mi sunt rude. E dreptul meu să laud lucrurile care-mi plac şi o să profit de el în continuare.

Reţeta de azi poate părea puţin complicată. Nu e, dacă stai să te gândeşti că poţi să faci 6-10 omlete în acelaşi timp, fără să fii nevoită să foloseşti tigaia de 10 ori sau să foloseşti 10 focuri pentru ca toate să fie gata deodată. Îţi trebuie doar un cuptor bine încins (dacă ai unul care ajunge la 220 de grade Celsius e perfect, dacă nu, merge şi la 180 dar durează ceva mai mult), câteva tăviţe mici sau o tavă mai mare în care poţi face (evident) mai multă omletă. Iată:

Pentru o porţie folosim trei ouă.


Oăule se bat cu puţină sare.

Am pus ouăle bătute în tăviţă apoi am pus în ele o bucăţică de ceapă, câteva rondele de cârnaţi, puţin pătrunjel (e hasmaţuchi, să fiu corect). Am dat tava la cuptor.


Am mai făcut una, în care am pus baghetuţe subţiri de morcov. Pentru culoare, desigur.


După patru minute la cuptor:

Încercaţi şi voi. Metoda e bună dacă sunteţi mulţi la masă ori aveţi musafiri care rămân la micul dejun.

Hei, domnul Andrei Crivăţ (că mai bine nu-i pot spune) a postat două episoade noi (mă rog, mai vechiuţe ele da' noi pentru cei mai mulţi dintre voi) pe E-bucătăria, taman aici. Vizionare plăcută şi poftă bună. La masă, fireşte.

La capitolul oameni faini pe care i-am cunoscut se adaugă Radu Popovici. El nu-i bucătar dar găteşte al naibii de bine. Puteţi să-i vedeţi reţetele aici, pe site-ul lui. Dacă vreţi să-i vedeţi emisiunile la Brava Tv, vorbiţi cu cablistul care vă dă program la televizor.

Alături de site-ul lui Radu Popovici, mai lipesc de azi la blogroll încă unul, site-ul Tyei Afrim. Că-mi place de ea şi că fin'că i-a făcut poze faine Ralucăi. Şi-mi şi place de ea.

Laurenţiu, zis şi Orădeanul, m-a învrednicit cu vizită şi poze la Bucharest Food Festival. Apoi m-a învrednicit şi cu postare pe blogul lui. No, bine, mulţam dară.

Cât de greu poate fi să faci o salată? Amesteci orice cu altceva şi …pac! Hai să vă arăt:

Varză, ardei gras, roşii, ţelină, ceapă roşie, limetă.

Am tăiat ţelina în baghetuţe subţiri şi am stropit-o cu zeamă de limetă, să nu se oxideze (în plus, combinaţia aromelor e o vrăjitorie).

Am tăiat câteva rondele de ceapă. Le-am pus în apă rece, să se îmblânzească.

Am stropit varza cu puţin oţet, cu un strop de ulei de măsline şi am amestecat-o cu seminţe de susan. Şi am şi sărat-o.


Am tăiat ardeiul şi roşiile, le-am amestecat cu ceapa, ţelina şi un ou fiert. Am mai pus sare şi piper.

Am răzuit puţin parmezan pe plita încinsă (puteţi folosi o tigaie antiaderentă). L-am lăsat să se părjească pe o parte şi l-am luat cu un cleştişor de bucătărie. Pentru decor, nu din alt motiv. Ok, parmezanul prăjit e puţin amar şi poate completa cu succes gusturile dintr-o salată de legume.

Gata salata.

Destul de gustoasă, destul de proaspătă, destul de hrănitoare.

V-am promis detalii despre ultimele zile. Încerc să mă ţin de cuvânt, că aşa-i frumos. O să mă ajut cu câteva poze.

În ultimele două săptămâni am circulat pe diverse trasee între Cluj, Bucureşti şi Oradea. Pe de o parte e bine, pentru că am alergat de bună voie şi pentru voie bună, pe de altă parte nu-i atât de bine, pentru că abia mi-am mai văzut Raluca.

Cum spuneam, zilele astea cam văd ţara din tren. Cât apuc să văd din ea.

Merg pe drumuri pe care am mai fost iar schimbările de macaz nu-mi produc emoţii, ştiu calea. Fireşte, mă refer la faptul că urmează să-mi dedic tot mai mult din timp şi experienţă emisiunilor de televiziune. Voi lucra (destul de mult şi din ce în ce mai bine, sper eu) pentru Brava TV, post tânăr şi de nişă. Nişă gustoasă-e un post eminamente culinar. Dacă nu aţi auzit de el, nu-i bai. Întrebaţi-vă furnizorul de cablu.


Participarea mea la Bucharest Food Festival (unde am avut o demonstraţie care m-a bucurat şi mi-a adus în faţa oamenilor, mi-a dat ocazia să-mi demonstrez că mai pot să comunic) a fost cumva începutul colaborării cu Brava Tv. Urmează alte drumuri la Bucureşti, stabilirea manierei de lucru, alegerea formatelor, filmări. Şi altele, da' nu ştiu încă din ce fel. Sper că din felul cel bun.


Până una-alta, plec eu să fac un duş, să mă îmbrac şi să-mi îndrept paşii spre Irish&Music Pub, unde am puţin de lucru şi pe unde n-am mai dat de Vineri. Vă salut cu drag, revin. Îndată ce ajung la mine pozele pe care le-am făcut la Oradea acum două zile, o să vă arăt unde şi ce am mâncat bun de tot.

Sunt tot în deplasare, mai am câteva ceasuri bune până acasă şi o şedinţă foto care se anunţă a fi cel puţin distractivă (echipa Utopium e chiar amuzantă şi în plus, se şi pricepe la treburi de genul ăsta). Fireşte, nu am avut drum prin bucătărie zilele astea (am mâncat în schimb nişte lucruri senzaţionale despre care vă povestesc mâine) dar nu vreau să vă las fără reţetă. Voi presupune că mulţi dintre voi nu au apucat să vadă toate reţetele de pe www-ul meu şi voi posta azi una ceva mai veche. Iat-o:

Nu ştiu cine a inventat gaura din macaroană. Presupun că apariţia ei e strâns legată de inventarea macaroanei, deci aş putea să-i creditez pe chinezi cu măreaţa realizare (nu, nu italienii au inventat pastele făinoase aşa cum le ştim noi azi). Inspirat de o reţetă văzută la Mircea Groza dar şi de emisiunea lui Jamie Oliver care a fost difuzată ieri pe TVR2 (din seria cu casa şi grădina), în care omul se lăuda cu păstăile lui şi cu păsula împistrită (fasole tărcată), mi-am zis că n-ar strica să încerc ceva cu fasole azi. Pentru că fasole cu ciolan aţi tot văzut şi pentru că n-am mai mâncat de multă vreme macaroane adevărate cu gaură adevărată prin ele, am încropit un fel de mâncare având ca ingrediente principale macaroanele şi fasolea. Pe lângă asta, am mai adăugat câteva rondele de ardei iute, oarece ardei gras găsit în frigider, pătrunjel, puţin busuioc uscat, sare, usturoi şi cinci felii subţiri de piept de porc presat. Aţi mânca aşa ceva?

Fasole brună din conservă, 1 leu cutia.

Pieptul de porc se taie în bucăţi nu foarte mici (cinci felii au costat 3 lei) şi se prăjeşte uşor. E nevoie de ulei, foarte puţin, cât să ungă tigaia.

Peste el se pun fasolea, ardeiul iute, ardeiul gras şi usturoiul. Până aici, costul e de 5 lei.

Sosul (eu am pus un sos special şi nepreţuit pe care l-am primit de la Mircea Groza) poate fi de roşii sau din smântână. Fie aşa, fie aşa, ridică preţul până la 6,5 lei.

Macaroanele (fierte în apă cu sare conform instrucţiunilor de pe pachet), uleiul de măsline cu care au fost stropite şi condimentele duc preţul până la 8,5 lei. Drept pedeapsă, le punem pe toate în tigaie peste sos.


Amestecăm bine dar cu grijă, să mai păstrăm câteva boabe de fasole întregi. Arată bine şi e plăcut să le spargi pe cerul gurii.


Revin cu întrebarea: aţi mânca aşa ceva?

Ok, puteţi să priviţi mai de aproape. Ah, da, totalul e 8,5 lei pentru patru porţii. Rămâne?
Â

Să fiţi buni şi să ne vedem sănătoşi şi cu voiţă bună.

Sunt in Oradea, il vizitez pe Coco, papagalul sef al papagalilor din lume dupa ce tocmai am incheiat o zi de filmari (m-am jucat de-a reporterul intr-un spot pentru Proges). Maine urmaza o sedinta foto pentru aceeasi campanie (la care lucraza premiatii de la Utopium) . Intre timp voi vizita o crasma sau doua impreuna cu prietenul Flavius Bunoiu, care ma vrea gras si satul, eventual chiar multumit din punct de vedere gastronomic. Fireste, voi scrie despre locuri si mancaruri insa dupa ce voi reveni in Cluj. Si nu, n-am uitat nici despre detaliile de la Bucharest Foood Festival.
P.S. :
Ieri, pe drumul de la Cluj la Oradea am prins doua accidente serioase. Prea multi bezmetici au permis de conducere. E drept, faptul ca trebuie sa mergi 150 de kilometri in coloana, dupa n-shpe mii de TIR-uri, cu 60 la ora poate sa te faca sa vrei a renunta la viata asta. Pe maine. Sper.

Ştiu că v-am promis detalii despre week-end şi o să mă ţin de cuvânt. Nu am vreme să scriu azi pentru că trebuie să ajung în seara asta la Oradea şi sunt deja în întârziere. Încerc să vă păcălesc cu câteva poze făcute de Vineri până azi. Revin.

Maia, nepoata mea. Ne-am văzut pe peronul gării din Braşov.


Nişte arcuri din astea îmi iau şi eu!

Şi din ăsta vreau.

De veghe în lanul cu maci.


Mai am 328 de poze dar mă opresc aici. Pa!