Adi Hădean

Am avut poftă de un desert ieftin şi sănătos şi curat şi cu vitamine şi fără aluat şi fără făină şi fără zahăr. Şi am făcut. Uite aşa:

Am mers la piaţă şi am ales un kilogram de mere, din acelea neceruite, frumoase, sănătoase, cu câte un punct negru pe ici-pe colo.


Am scobit merele şi le-am scos sâmburii, cu tot cu lăcaşurile lor.

Am umplut merele cu ananas din compot şi miere. Am presărat puţină scorţişoară deasupra mierii. Am aşezat merele într-o tavă în care am pus sucul de ananas şi am dat tava la cuptor pentru un sfert de oră la 200 de grade Celsius.

Am ales să păstrez coaja merelor pentru a le proteja şi pentru a nu pierde prea mult din sucul lor. Şi e şi gustoasă.

Am completat aroma desertului cu smântână dulce, un sos de vanilie experimental (de aici trageţi concluzia că nu voi posta reţeta lui prea curând) şi cu gem din fructe de pădure. Şi cu puţină cacao (asta mai mult pentru imagine).


Frunza de busuioc a fost o alegere inspirată. Puteam să pun mentă dar cred că nu s-ar fi potrivit atât de bine cu smântâna dulce şi cu aroma ananasului.

Hai, încă o privire şi gata :-).

Ultima dată când au fost Denisa şi Sebi prin Cluj, i-am făcut lui Sebi o pizza care i-a plăcut. Ieri m-a apucat dorul de ei şi mi-am făcut şi mie aceeaşi pizza, să-mi revin. Pentru că nu eram acasă ci în bucătăria Pub-ului, nu am apucat să-mi revin decât cu o felie, pe restul le-au arestat fetele mele. Care i-au pomenit de bine pe Denisa şi Visurât cu această ocazie, deşi nu i-au văzut niciodată. Iaca despre ce pizza-i vorba, pas cu pas:

Totul porneşte de la un boţ de aluat (simplu, apă+făină+sare+drojdie+ulei).

Am întins boţul de aluat cu degetele…


…presând circular, dinspre mijloc spre margini…


…până când am obţinut blatul, destul de mare, destul de subţire. Unii spun că aşa şi doar aşa trebuie să întinzi blatul de pizza, presiunea din degete fiind numai bună pentru ca aluatul să rămână uşor pufos. Alţii spun că blatul se întinde doar cu sucitorul, să iasă aerul din el şi să obţinem un blat foarte crocant. Eu vă spun că şi într-o situaţie şi în cealaltă putem obţine blat subţire şi crocant ori gros şi pufos, că doar noi suntem la putere, adică noi decidem cât de intens presăm într-o anumită zonă sau cât de apropiate ne sunt degetele când întindem aluatul.

Peste blat am întins sosul de roşii (roşii decojite, mirodenii, ulei, fierte la foc mic preţ de …o vreme). Marginea a rămas albă. Asta face aluatul să crească în mod diferit (la coacere) şi obţinem marginea aceea crocantă şi uşor umflată.


Peste sos am pus mozzarella. Peste mozzarella am pus bacon tăiat în felii subţiri, prosciutto crudo şi puţină, foarte puţină brânză cu mucegai albastru. Apoi am luat pizza pe o lopată şi am pus-o direct pe vatră.


După cinci minute la 230 de grade Celsius am obţinut asta:

Recunosc, în plus faţă de varianta originală, aceasta are roşii şi ardei iute, adăugate după coacere. Mi s-a părut că arată bine aşa.

Blatul a ieşit şi subţire, şi crocant, şi cu marginea umflată.

Atât am prins din pizza asta. Cred că mai fac şi azi una.

Ieri am avut treabă în Oradea. Înainte de a porni spre Cluj (seara, vreau să spun) am trecut pe la prietenii din curtea în care am locuit patru ani bătuţi pe muchie. Am mâncat la Luca şi la Dana. Paste. Atât de simple (după vorbă, după port and stuff) dar incredibil de gustoase. Spaghetti aglio olio, esenţa bucătăriei italieneşti rustice, dacă vreţi. Ingrediente puţine, naturale şi sănătoase. Iată:

Pastele se fierb în apă cu sare. În principiu trebuie să le fierbeţi atât cât scrie pe ambalaj (opt-nouă minute).

Usturoiul se taie în solzi fini, foarte subţiri.


Pastele se amestecă apoi cu usturoiul. El e Luca. Pare preocupat. De fapt Dana a pregătit pastele astea. A învăţat-o bine (şi e talentată şi ea, recunosc), au fost perfecte.


Pentru a fi picante, e obligatoriu uleiul de măsline (extravirgin) în care zac de ceva vreme câţiva ardei iuţi. Puteţi folosi ulei de măsline fără ardei, e la fel de bun dar nu-i picant (dooh).


Pe deasupra-parmezan din belşug.

Apoi am mâncat.


E probabil cel mai rapid şi mai ieftin mod de a prepara pastele. Vi-l recomand cu drag.

Îmi place să mă las purtat de val şi imaginaţie pe atât de mult pe cât îmi plac tradiţiile noastre. De aceea nu îmi refuz mici escapade culinare care să mă poarte măcar gustativ prin colţurile cele multe şi îndepărtate ale lumii ăsteia mici. Azi vă ofer şi vouă un pas din excursia pe care am făcut-i ieri în Asia. Şi înainte de asta, vă reamintesc proverbul care spune că o călătorie în jurul lumii începe cu un pas (cred că-i de la chinezi).

Am luat o jumătate de piept de pui şi am tăiat-o în bucăţele. Am stropit apoi carnea cu zeamă de lămâie (pentru aromă dar şi pentru frăgezime).

Am condimentat carnea cu chimen şi curry (Asia nu-i doar China, e şi India).

Am pregătit legumele: un dovlecel proaspăt şi gras, o roşie, trei fire de ceapă verde şi două ciuperci. Le-am tăiat pe toate în bucăţi nu foarte mici.

Am rumenit puiul în wok, la foc iute, cu ajutorul a două linguri de ulei.

Am adăugat ceapa, dovlecelul şi roşia.


După trei minute am adăugat ciupercile.

Pentru finalizare am adăugat trei linguri de sos de soia din cel subţire şi destul de sărat (nu am pus sare în mâncare).

Pentru că simţeam nevoia unei completări, am stors zeama unei lămâi într-un vas…

…am turnat două linguri de ulei de măsline extravirgin şi am amestecat bine cu o furculiţă.


A rezultat un sos galben, acrişor, parfumat, perfect pentru mâncarea mea.

Două porţii au costat şase lei.


Mi-a luat zece minute să pregătesc prânzul de ieri. A meritat. Cu vârf.

V-am mai spus, îmi place să mă trezesc dimineaţa şi să merg în pieţe, să simt mirosul de frunze zdrobite, de ceapă şi ridichi, de pâine proaspăt adusă de la brutărie. Îmi place să mă uit atent la oamenii care cumpără legume, fructe ori te miri ce altceva şi să-mi închipui ce vor să gătească. Am făcut la fel şi azi, chiar dacă-i duminică (ori poate cu atât mai mult).

Am cumpărat ridichi, roşii, ceapă verde, urdă proaspătă şi dulce, telemea la fel de proaspătă dar sărată. Untură albă şi aromată aveam în frigider (am făcut jumări pentru Pub şi untură din aceea din care avem în meniu, cu pâine, boia şi ceapă roşie), slană de la părinţii Ralucăi şi ouă absolut organice de la găinile mamei.


Am prăjit pâinea puţin. Asta a făcut ca untura să se topească şi să intre în pîine.

Am pus urdă şi telemea pe felia de pâine unsă şi am condimentat cu boia.

Sigur, după untură şi slană mergem la coasă.

Dacă de roşii m-aş fi putut lipsi (nu că ar fi fost rele, nici vorbă), de ceapa verde şi de ridichi nu m-ar fi putut despărţi nici mascaţii. Iar oul fiert…mmm.

Aş putea mânca asta de trei ori pe zi. Din fericire nu o fac (am şi eu un dram de înţelepciune şi ştiu că excesele nu-s bune) şi întâlnirile rare cu un asemenea festin mă fac să-l apreciez la justa lui valoare, de fiecare dată.

Să aveţi o zi bună.

Descopăr (când am vreme să circul pe net) bloguri culinare care-mi plac. Pe unele le adaug în blogroll (cam pe toate) dar am senzaţia că lucrul ăsta nu le face multă dreptate (observaţi că blogroll-ul meu e puţin ascuns) şi cred că ar fi păcat să nu ajungeţi şi voi în apropierea bunătăţilor care mă fac pe mine să salivez pe tastatură (nu-i o imagine prea atrăgătoare, ştiu, dar se întâmplă). Din acest motiv o să pun câteva linkuri în postarea asta. Poate le folosiţi şi găsiţi un strop de inspiraţie:

Ama în bucătărie

Bucătăria lumii

Bucătăria Paradis

Choco

Marcela

Maya

Am avut acasă câteva cărţi culinare foarte bine făcute. Din păcate, sunt scrise în limba germană, limbă din care înţeleg mult prea puţin. Din fericire, pozele-s citibile în orice limbă şi am reuşit să desprind câteva idei de acolo. De exemplu, ideea de azi. Am retuşat, am mai completat şi a ieşit ce veţi vedea mai jos:

Cartofii se fierb în apă cu sare, se curăţă de coajă şi se taie în rondele groase (sau subţiri, depinde cum priveşti) de o jumătate de centimetru.

O tavă pentru cuptor se unge cu ulei.

Cartofii se aşează în tavă, felie lângă felie, uşor suprapuşi (asta te ajută să îi scoţi din tavă, altfel s-ar putea să nu rămână legaţi).

Peste cartofi am ras caşcaval şi parmezan într-o proporţie mai mică. E plăcut să-l simţi între dinţi (devine foarte crocant în cuptor).


După ce s-au topit brânzeturile am adăugat baconul. Puteam să-l pun de la început dar adăugarea lui în reţetă a fost ceva spontan. Mi se mai întâmplă. Oricum, am văzut că-i bine, voi mai face.

După 17-20 de minute la 200 de grade Celsius, am scos tava şi am pus peste cartofi câteva rondele de roşii, frunze de salată verde şi mărar. Am condimentat cu puţin piper proaspăt râşnit şi am stropit cu ulei de măsline extravirgin.

Prima tavă a dispărut în cinci minute şi am fost nevoit să mai fac una. Ceea ce m-a bucurat.

Dacă reuşesc să-i prepar în cel mult 15 minute fără să ard gratinul, s-ar putea să-i trec în meniul pub-ului. În meniul personal i-am inclus deja.

Mă bucur de fiecare anotimp şi încerc să iau ce-i mai bun de pus pe masă în fiecare sezon. Mi-e greu să intru în hypermarket (chiar mă feresc) la raionul de legume când geme piaţa de produse locale, cu siguranţă mult mai sănătoase decât cele aduse de peste mări şi ţări. Consider că-i important să încurajăm producţia locală şi nu putem face asta decât cumpărând de la producătorii locali. Trecând peste aspectul filosofic al alimentaţiei (e bine să mănânci din solul care te ţine deasupra, bla bla bla), produsele locale au avantajul că-s proaspete şi că nu au nevoie de conservanţi, ceară ori mai ştiu eu ce adaosuri toxice pentru a rămâne întregi vreme îndelungată, tocmai pentru că se consumă repede. Ieri am făcut un drum la piaţă (azi voi mai face unul) şi mi-am cumpărat urdă proaspătă, telemea de oaie (îmi plouă-n gură când mă gândesc la cât de bună a fost), ceapă verde, usturoi tânăr, macriş, ridichi, pătrunjel şi mărar. Ia uite ce am făcut cu ele:

Ingredientele

Am spălat în multă apă rece frunzele de macriş şi pe cele ale ridichilor.

Am tăiat ceapa verde în bucăţele ceva mai mari iar usturoiul l-am despicat pe lungime.

Am adăugat ridichile, mărarul tocat şi pătrunjelul rupt (e ok să păstraţi frunzele întregi, combinaţia cu usturoiul e minunată însă dacă tocaţi frunzele prea mărunt li se risipeşte aroma).


Pentru un plus de savoare dar şi pentru că-mi place să mânânc picant, am adăugat câteva rondele de ardei iute.


Am tăiat urda şi telemeaua în cubuleţe şi le-am adăugat la salată.

Am condimentat cu sare (puţină, doar telemeaua e sărată deja), piper şi puţin busuioc uscat (nu am găsit verde în piaţă, mai are câteva săptămâni până să apară în grădinile oamenilor) şi am stropit cu ulei de măsline extravirgin. Macrişul e acrişor dar dacă nu vă ajunge asta, puteţi adăuga câţiva stropi de oţet balsamic sau oţet de mere. Ori poate zeama de lămâie.

Asta a ieşit.

O salată hrănitoare, proaspătă, revigorantă.

Vă recomand să o încercaţi.

Cred că ştiţi cu toţii cum se face o clătită. Dacă nu ştiţi, puteţi încerca să combinaţi laptele cu făina şi oul (cu puţină sare, puţin zahăr, coajă de lămâie) până obţineţi scrobul acela care odată turnat într-o tigaie cu puţin ulei, se transformă în clătită. Sau puteţi aştepta câteva zile până vă arăt clătita pas cu pas. Între timp, hai să presupunem că aveţi clătitele gata făcute (aveţi o soră talentată, o mamă iubitoare, o bunică devotată). Hai să presupunem că aţi ajuns în piaţă şi aţi cumpărat nişte brânză de burduf, oarece verdeaţă (mărar, de exemplu) şi o legătură de ceapă verde. ce poate ieşi de aici?

Ceapa verde şi mărarul se spală bine şi se toacă mărunt.


Verdeţurile şi brânza (urdă, burduf, caş ras şi frecat cu sare) se amestecă bine.


Brânza se presară peste clătite. Din belşug.

Clătitele se rulează, se aşează într-un vas termorezistent şi se acoperă cu caşcaval dat prin răzătoare.

Vasul se ţine în cuptorul încins, cam zece minute. Caşcavalul de deasupra se topeşte, brânza din interior păţeşte acelaşi luru. Ceea ce ne bucură.

Nu-i mare scofală. E doar o idee.

Ieri am evadat din nou pentru trei ceasuri. Am urcat deasupra Clujului, la Hoia, împreună cu nişte prieteni. Am făcut nişte frigărui cu cartofi copţi şi ciuperci la grătar şi cu salată din roşii cherry, ridichi, două feluri de ceapă şi busuioc verde. Iată:

Ciuperci, ardei gras, gogoşar, ceapă. sare, piper, cimbru, un strop de ulei de măsline şi un păhăruţ de vin, se amestecă bine cu ceafa de porc tăiată în cubuleţe şi se lasă la rece două ore.

Am tras apoi toate cele de mai sus în ţepuşe.


Am mai făcut o serie de frigărui din piept de pui cu usturoi şi ardei gras, condimentate doar cu sare şi piper proaspăt măcinat. Am lăsat usturoiul cu cămaşa pe el pentru că asta-l protejează. În felul ăsta se coace frumos, nu se arde şi devine gustos şi prietenos cu stomacul.


Pentru garnitură am ales cartofii, spălaţi bine, aşezaţi pe bucăţi de folie, condimentaţi cu sare şi piper…

…aromaţi cu rozmarin…

…stropiţi cu ulei de măsline, înfăşaţi bine şi aşezaţi pe jar pentru un sfert de ceas (cartofii sunt mici şi se pătrund repede).


Roşiile cherry au fost piesa de rezistenţă a salatei. Ferme, dulci, proaspete.


Pentru a acri salata am ales acidul aromat subtil al limetei.

Să fiu sincer, am mâncat mai multă salată decât carne (aşa a cerut organismul din dotare, dornic de pauză şi recuperare după mesele de sărbători). Care salată a încorporat şi o cantitate apreciabilă de ridichi, ceapă verde, ceapă roşie tăiată solzişori şi frunze de busuioc.

Frigăruile au fost acompaniate pe grătar de două picioare de miel pe care Cristi le-a ţinut într-un baiţ destul de dur (vin roşu şi usturoi) dar care nu a stricat carnea.

Pentru a completa garnitura, am pus pe grill câteva ciuperci proaspete, condimentate cu sare şi piper.

Am mâncat, am strâns după noi şi am plecat pe la casele noastre. Ceea ce vă doresc şi vouă.