Mă dau rănit. Pentru că sunt.

Azi am plecat mai devreme de la pub. Mult mai devreme. Nu că n-ar fi de lucru dar am nevoie să mă relaxez puţin, să stau liniştit şi pe cât se poate, la orizontală. Din cauza trecutului meu sportiv care mi-a adus nenumărate satisfacţii dar şi nenumărate entorse, precum şi din cauza sutelor de ore pe care le-am petrecut în poziţie bipedă în ultimele săptămâni, piciorul meu drept s-a umflat considerabil în zona gleznei. Acum câteva zile am început un tratament cu acupunctură. Dă roade, nu mă mai trezesc noaptea din cauza durerilor şi parcă-mi scade umflătura dar dacă nu ajut acele cu puţină odihnă pentru picior (am totuşi 100 de kilograme-apropo, cu 9 mai puţin decât în 5 Ianuarie- şi asta se simte), pot să merg la ace până la vară, ceea ce nu-i indicat. Probabil voi avea ceva mai multă grijă de sănătate-mi săptămâna asta, măcar în primele două zile (ha!)

Planuri de viitor: să stau mai mult cu Raluca, în ultimele săptămâni am apucat să schimbăm câteva vorbe dimineaţa şi câteva sforăituri (eu) noaptea, şi acelea discrete. Apoi aş vrea să termin de citit Fără canguri, cartea Luciei Verona. Să scriu câteva reţete pe care le-am făcut în zilele trecute şi pe care nu vreau să le uit pentru că au avut succes şi s-ar putea să mai aibă.

Săptămâna trecută m-am întâlnit cu Ilinca. Îmi place de ea şi d'adevăratelea, nu doar pe net. În prezenţa ei am avut senzaţia de prieten de o viaţă, senzaţie cu care mă întâlnesc rar. dDe obicei pun un perete din sticlă mată între mine şi oamenii pe care nu i-am mai văzut (am şi eu piticii mei).

Aseară am făcut câteva poze, venind spre casă. Cică prin unele părţi ar fi artă. Un fel de tablouri de Andreea Esca, sau cam aşa ceva. Vi le arăt şi vouă, că doar n-o să mă fac de mândra minune ţinându-le doar pentru mine:

Tweet