De 8 Martie

Nu mi-e lene, nu mă simt alături de tastatură în momentul ăsta, nu sunt secătuit de vorbe de drag la adresa voastră, doamnelor şi domnişoarelor. Îmi place însă prea mult ce am scris pentru voi şi doar pentru voi acum un an, pe la ora asta. Ăsta-i motivul pentru care îmi permit să reiau postarea aceea. La mulţi ani!

Odă(ile) femeilor

Eh, nu am eu talent pentru cât aş spune. Dar nu doare să încerc a spune cu cuvintele mele ce cred eu că iubim la Ele şi la odăile lor. Voi încerca totuşi să nu zăbovesc prea mult asupra odăilor. Sunt locuri magice care te pot fura definitiv, îţi pot sorbi puterile, câte un pic la început, luându-ţi tot mai mult pe măsură ce te dai pe brazdă, pe măsură ce-ţi dai acordul. Şi o faci, că vrei sau nu. Împotrivirile sunt inutile şi oricum doar de formă, bărbatul din tine vrea să fie recunoscut drept cuceritor cand de fapt abia aşteaptă să studieze de aproape sticluţele cu parfum de pe masuţa de machiaj, aşternuturile care miros a proaspăt şi a vară şi a femeie şi a căpşuni pe jumătate coapte fără să fi cunoscut Lenor-ul. Abia aşteaptă să fie legat pe veci de locul acela în care lumina pătrunde prin perdele oranj pal sau pur şi simplu prin geamul aproape invizibil. Abia aşteaptă să simtă un sfârc împungându-i pieptul pentru tot restul vieţii, un fir rebel de păr negru, auriu, roşcat ori castaniu să-i gâdile nasul şi el să-şi reprime strănutul de teamă să n-o trezească pe purtatoarea lui. A firului rebel. Dar să lăsăm odaia, să privim femeia şi întrebarea din ochii ei. Cum care întrebare? Chiar nu aţi auzit-o niciodată? Pentru aceia dintre voi care s-au născut mai târziu şi încă n-au apucat a gusta din misterele vieţii, întrebarea sună cam aşa: „De ce mă iubeşti?. Chiar aşa, de ce le iubim?
Pentru că se tem să le vedem goale atunci când au impresia ca un sân le e mai jos decât celălalt sau mai mare, mai rotund, mai puţin neted, şi cheamă în ajutor perdelele de culoare oranj pal care vor împuţina lumina, vor aduce o fâşie de umbră care să estompeze diferenţele pe care noi oricum nu le vedem.
Pentru că nu renunţă la invizibilul şi ca prin vis perceptibilul puf de piersică de pe fese, nici la mirosul de piersică al pufului.
Pentru că le place cafeaua. Sau pentru că o urăsc, totuna.
Pentru că stratul de cremă de brânză cu mărar de pe felia lor de pâine e de două ori mai gros decât felia. Să nu se îngraşe.
Pentru că brânza nu e degresată.
Pentru că în mijlocul unei certe poţi să le săruţi pe gură până dispare motivul.
Pentru că motivul reapare imediat după sărut şi dispare din nou abia după un alt sărut.
Pentru că nu cheamă Rosalul dacă se întâmplă să intre la baie după ce am fost noi (două băi într-o casă ar scădea totuşi numărul divorţurilor).
Pentru că pot să ne dea o aspirină grea cât două palme de miner în dimineaÅ£a de după noaptea cu beÅ£ia secolului, la care cu drag şi forţă am participat.   Â
Pentru că nu fug mâncând pământul, imediat după ţigara de după.
Pentru că au renunţat la ţigara de după în favoarea copiilor noştri.
„Pentru că meritaţi”.
Asta e dintr-o reclamă, ştiu. Dar în reclamă sună mult mai aiurea. Cât despre celelalte trei milioane de motive, amintiţi-mi cândva să vi le spun. Tot într-o zi de opt martie. Există şi trei milioane douăsprăzece motive pentru care le urâm dar astea ţin de noi şi nu de ele. Şi mi-am propus să le las pentru ziua antifemeii. De ziua Femeii doar…la mulţi ani.