Adi Hădean

Apă minerală (pentru pufoşenie), făină, ou, lapte, amestecate bine. Coajă de lămâie, puţină vanilie, o pişcătură de sare – astea-s pentru aromă şi gust.

Jumătate de minut pe o parte, jumătate de minut pe partea cealaltă.

Peste clătită doar miere…

…şi miez de nucă, măcinat fin.


Clătita se împătură-n felul ăsta, mai întâi în două, apoi iar în două.

Apoi se activează butonul RSS. Poftă bună.

Mâine va fi meci (din nou). România-Austria. Nu aveţi idee cât de puţin mă interesează meciul în sine, calificarea, fiţele fotbaliştilor români şi faptul că noi am alergat mai mult decât ei. Pentru mine e important prilejul de a mai produce un eveniment culinar. Aşa că, domnule Crivăţ. pune mâna (aia pe care n-ai căzut) şi promovează repede şi bine (că nu te grăbeşte nime') faptul că meciul cu austriecii aduce în Irish and Music Pub un ditamai şniţelul, mare cât o farfurie din cele mari, mare cât capacul de la…nu, asta nu-i o asociere bună pentru un lucru pe care-l mănânci. Hai să vă arăt cum l-am făcut pe Schnitzilla:

Am ales cotlet de porc pentru şniţelul ăsta. Se întinde mult mai repede decât carnea de viţel. Şi apoi, cum ar fi sunat schnitzell de vitzell?.


Am acoperit bucata de carne cu folie din plastic. Asta pentru protecţie. Şi a mea, că nu sare zeamă din ea pe haine, şi a ei, folia împiedică franjurarea cărnii.


Se bate carnea uşor, cu milă cumva, dacă vrem să răspundă corect la întrebările pe care i le punem cu ciocanul.


Condimentele-s puţine: sare şi piper.


Carnea se trece prin ou…

Şi prin pesmet. De fapt, eu am făcut aşa: mai întâi pesmet, apoi ou, apoi iar pesmet, pentru un înveliş ceva mai crocant. Dar dacă socotişi că-i destul pentru voi, faceţi aşa: bateţi carnea, o condimentaţi, o treceţi o dată prin ou şi o dată prin pesmet. Şi gata.

Am pus şniţelul la prăjit în uleiul deja încins (e importantă temperatura, dacă-i prea rece uleiul, pătura de pesmet care acoperă şniţelul se va îmbiba, ceea ce nu-i de dorit).

El e Schnitzilla, cu garnitură din cartofi tăiaţi felii subţiri şi apoi prăjiţi.

Ceea ce vă doresc şi dumneavoastră!

A trecut un an (şi mai bine) de când mi-am încheiat excursia tv în Antena1. Ieri (luni) am filmat primele două episoade din Sarea în bucate pentru TVR3. Emisiunea exista, nu a fost inventată pentru mine dar sper să reuşesc s-o fac să se identifice cu mine măcar un strop, de acum înainte. M-am înţeles cu echipa de filmare şi cu producătorul deşi nu am mai lucrat până acum împreună. Am tras şnur două ore din care vor ieşi două episoade a câte un sfert de ceas. Primul se va difuza pe TVR3 în opt Aprilie (cred), următorul fiind programat cam pe la Paşte (Paşti, na, deşi vine din ebraicul pesah, care nu-i două ori mai multe). Am câteva poze pentru voi. Vă anunţ înaintea primei difuzări (cică se dau şi reluari, habar n-am când, probabil în week-end).

În beci, la Irish and Music Pub

De aici poate nu se vede cine ştie ce spectacol, cred că de la televizor se va vedea. Mai ales că am folosit ardeleneasca din plin. Nu după mintea mea, am producător care mă pune să fac diverse. S-ar putea să meargă treaba asta.

Cristi Balaş e un meseriaş. Ne-am învăţat repede unul cu celălalt.

Între altele, am făcut cotlet şi pulpă de miel cu salată din frunze de ridichi (dar nu numai) şi cu un sos din iaurt, absolut ucigător.

S-a mâncat tot.

Nu ştiu la e vă gândiţi voi când citiţi tilul ăstei postări, da' dacă vă gândiţi la ce mă gândesc eu că vă gândiţi, nu vă mai gândiţi. Că-i vorba despre altceva. Despre o omletă care se prepară în două minute şi se mănâncă înalte două, numai bună pentru cei care-s pe fugă, s-au trezit târziu din cauza orei de vară şi sunt pe cale să piardă rata (cursa, pentru cei care s-au născut mai târziu):

Brânza cu mucegai dă gustul, aroma, savoarea. Pe toate le dă ea, că-i generoasă.


Măslinele-s pur opţionale. Mie îmi plac.

Ouăle (trei, maxim şasă) se bat cu piper şi sare (după gust).


Tigaie, puţin ulei, foc iute. După 30 de secunde întoarceţi omleta pe partea cealaltă, cu ajutorul unei farfurii.

După alte 30 de secunde, răsturnaţi omleta pe o farfurie, puneţi peste ea măslinele şi brânza şi…gata.

Poftă bună.

Săptămâna asta (da, asta care trece chiar în acest moment) am avut parte de mai multe lucruri bune. Unul dintre ele e acela că am reuşit să termin de citit cartea Luciei Verona, Fără canguri, pe care am câştigat-o pe drept în urma unei competiţii acerbe. Mă tot întreb unde am trăit până acum şi de ce nu am descoperit-o mai devreme pe Lucia. Felul în care scrie ea îmi face bine, mă relaxează (scrie la fel şi pe blog, deci nu cred că se preface, cred că aşa e scrisul ei, relaxant), mă prinde, totuşi, şi mi-e greu să mă opresc din citit. A durat două săptămâni să o citesc dar asta numai pentru că nu prea am timp şi nu am citit mai mult de 10 minute într-o zi, ba de cele mai multe ori, mult mai puţin. Dacă ar fi să pun cartea ei lângă un meniu de restaurant/bistro, apoi să le suprapun, aş avea de unde alege între brioşe, foie gras, madlene, vin roşu sec, brânză ironic-înţepătoare, maturată în pivniţa uşor umedă a unui târgoveţ de pe valea Loirei, plăcintă cu dovleac sau mere, muşchi argentinian făcut medium rare şi cremă de linte. Şi nu aş renunţa la nimic din tot meniul ăsta. Vă recomand cartea, daţi-o naibii de dietă!

Un alt lucru bun care mi s-a întâmplat a fost întâlnirea cu un prieten până mai ieri virtual, Cetăţeanul Popescu. Mi-a făcut surpriza (foarte plăcută) de a apărea în Irish and Music Pub, aşa, pe nepregătite. Am filtrat câte o bere, a gustat din sandwich-urile pe care deja le ştiţi cu toţii, eu am turuit întruna, el a ascultat ca un om înţelept ce e. Sper să ne mai vedem.

Meciul mici Vs pljeskavica a fost câştigat de cei care ne-au trecut pragul aseară şi de noi, ca organizatori. Pub-ul a fost plin, pljeskavica mea a fost apreciată (mulţam fain Mile, fără tine nu puteam s-o fac pe asta), s-a mâncat multişor, s-a băut multă bere, s-a aplaudat, au oftat şi băncile din lemn la ratările românilor (autogolul e tot o ratare), a fost bine. Ne pregătim pentru meciul cu strudelul austriac (nu cred că vom face strudel da' ne gândim noi la un meniu special şi pentru ocazia asta).
Gata pe azi, nu mai scriu, nu mai citesc, nu mai gătesc (am făcut totuşi ceva bun). Până mâine, mă odihnesc.Â

Faptul că am trăit câţiva ani buni (şi câţiva mai răuţi) în apropierea graniţei cu Ungaria mi-a prilejuit întîlniri dese cu gastronomia ungurească. Ea e aproape la fel de de împrumut ca a noastră şi e foarte …pe gustul meu. Astăzi vă arăt o ciorbă de fasole pe stil unguresc, foarte deasă, cu ceva mai puţină afumătură, cu găluşcuţe şi multe alte legume, cu…da' nu ar fi mai bine să v-o arăt?

Mai întâi am pus la copt trei roşii mari, condimentate cu sare, piper şi cimbru. De ce am făcut asta? Vedeţi ceva mai jos.

Am trecut apoi la construirea ciorbei. Am pus trei felii de slană afumată într-o cratiţă. Împreună cu ele, o linguriţă de boabe de chimen. Când a început a mirosi a chimen în toată bucătăria, am scos şi jumările (slana s-a topit) şi chimenul (dacă fierbe prea mult se amărăşte) şi le-am pus bine, pentru mai târziu.

Am pus la călit în untura aromată o mulţime de legume: trei morcovi tăiaţi rondele, o ţelină tăiată-n bucăţele mici, trei cepe, trei căţei de usturoi, un ardei gras. Toate împreună şi simultan.


Am mai pus o bucată nu prea mare de ciolan fiert, făcut bucăţele. E bine să fie şi el pe acolo. Apoi am acoperit toate astea cu apă (trebuie să ştiţi că înainte de a pune ciolanul am lăsat legumele să se înmoaie, la foc mic, sub capac, amestecând în ele des, cam un sfert de ceas.

Am scos apoi roşiile din cuptor şi le-am îndepărtat pieliţa. Vine jos foarte uşor.

Am zdrobit roşiile cu o furculiţă, le-am mai condimentat puţin (sare, piper, busuioc) şi le-am amestecat în ciorba care fierbea pe foc mic.

Am adăugat şi o mână de cubuleţe de carne de vită, fiartă bine.


Pentru că am ajuns aproape de final, am pus o mână de ciuperci tăiate-n bucăţi nu tocmai mari dar nici foarte mici.

Fasolea fiartă deja (din cutie, să nu mai pierdem vremea) şi-a intrat în rol cu cinci minute înainte de final. Nu are rost să o punem mai repede, s-ar putea zdrobi.


Imediat după fasole am făcut şi găluşcuţele: un ou, trei linguri de făină, un strop de ulei, puţină sare, frecate bine şi scăpate-n ciorbă, în porţii mici, să fiarbă repede. Apoi am pus în ciorbă jumările (vă amintiţi că le scosesem la început) şi chimenul.

Am făcut şi o salată pentru mâncarea asta: ceapă roşie, pătrunjel verde, sare, piper, ulei.

Apoi am mâncat.


Poftă bună, la revedere.

Puiul cu vodcă nu e ca sucul de roşii cu vodcă (invers, de fapt). Adică nu bei alcoolul ci-l mănânci. Pe cel care scapă de la evaporare. Da' poate ar fi mai bin esă vă arăt, în loc să mă încurc în explicaţii aiurea:

Puiul (piept) se taie în bucăţele mici şi se pune la prăjit în foarte puţin ulei, împreună cu doi căţei de usturoi zdrobiţi cu podul palmei (e cel mai uşor şi mai rapid, nu că podul palmei ar fi ceva special)

Cam 100 de mililitri de vodcă vin să îmbăieze puiul. Alcoolul se va evapora dar înainte va aroma carnea plăcut, ba parcă o şi frăgezeşte puţin (da' s-ar putea ca frăgezirea să fie doar în capul meu, nu ştiu).

Imediat după vodcă urmează roşiile, tăiate-n felii şi mărunţite uşor.

Se mai adaugă două mâini de orez fiert, sare, piper, pătrunjel şi puţin busuioc. Şi gata.

Simplu, rapid, uşor.

Pentru un plus de savoare, răzuiţi deasupra puţin parmezan. Gata, vă las. Week-end fain.

Mircea Groza mi-a trimis zilele trecute un cd cu reţete. Alături de el, o găletuşă cu borş de leurdă şi urzici. Borşul a dispărut instantaneu, reţeta însă rămâne, poate aveţi nevoie de ea, acum că s-a deschis sezonul de vânătoare la leurdă şi a îmbobocit urzica. Iată reţeta:

De la urzici se iau doar vârfurile, respectiv părţile cele mai fragede.


Leurda se curăţă şi se spală. Dacă nu aveţi dealuri în spatele casei, căutaţi leurdă şi urzici în pieţe. Acum ori niciodată!

Pentru a putea alcătui un borş cumsecade, mai avemnevoie de ţelină, morcovi, ceapă verde, ceapă roşie, ardei gras, o roşie şi nişte miroazne, oarece ierburi aromate, cum ar veni.

Mai avem nevoie şi de o mână de ciuperci, pe care le regăsim încă din prima fază: mărunţim trei patru dintre ele şi le punem la călit împreună ci ceapa verde, o căpăţână de salată verde tocată mărunt şi o mână de urzici.

După ce s-au călit binişor, răsturnăm cele de mai sus într-un vas în care am bătut trei ouă cu un pahar de lapte. Apoi prăjim amestecul şi-l transformăm într-o omletă grosuţă şi pufoasă.


Ţelina şi morcovul date prin răzătoare se călesc împreună cu ciupercile rămase. De fapt, se ţin la foc domol până se înmoaie bine de tot.

Ceapa roşie şi roşia suportă acelaşi tratament, dar separat.

Urzicile care au scăpat de la omletă (două-trei mâini) se pun în apa care fierbe şi li se adaugă amestecul de roşii şi ceapă.

Urmează leurda şi restul legumelor călite.


Nu se lasă să fiarbă prea mult, în fond, legumele sunt deja înmuiate iar plantele sun crude, proaspete şi fragede, e păcat să le fierbem până la împrăştiere. Acum, că am lămurit aspectul ăsta, să trecem la faza următoare: liezonul. Un gălbenuş se amestecă bine cu două linguri de smântână. O lingură de făină se pune la prăjit într-un strop de ulei şi se stinge cu amestecul de ou şi smântână. I se ridică temperatura cu zeamă din oală apoi se toarnă în oală.

Omleta făcută mai devreme se taie în romburi şi se pune în oala cu borş (care se poate acri fie cu borş, fie cu moare fie cu oţet).

Ăsta-i borşul de leurdă şi urzici. Plin de tradiţie ca lada de zestre, uşor ca mireasa când o treci pragul casei, acru ca privirea soacrei când vede că pleci cu fata ei. Poftă bună!

Întrebarea asta mă frământă de la prima supă-cremă pe care am mâncat-o în viaţa mea, o supă-cremă de legume făcută în bucătăria hotelului Carpaţi din Baia Mare. Bună, gustoasă, un pic afumată (o fi avut ceva bucătarul sau oala). De atunci a trecut ceva vreme, am mâncat un hectolitru de supe-cremă şi tot nu m-am lămurit. În căutarea răspunsului la astă teribilă întrebare, am făcut ieri o supăcremă de usturoi (am vrut să fac una de dovlecei dar m-a enervat teribil vânzătoarea care s-a răstit la un client care nu avea mărunt, aşa că i-am lăsat dovleceii cântăriţi gata pe masă şi pe ea uşor uimită). Există multe reţete. Cea folosită de mine e probabil cea mai simplă. Nu mai ştiu unde am văzut-o prima dată dar de bună seamă n-am inventat-o eu. Iat-o:

Totul începe cu usturoiul şi curăţarea lui. Avem nevoie de 10 căciulii măricele. Să vă spun un secret: dacă strângeţi căţelul de usturoi între degete, se desprinde cămaşa de pe el şi se curăţă destul de uşor. După ce aţi curăţat usturoiul, îndepărtaţi capătul acela rugos, nu are ce să caute în mâncare.

Până curăţaţi usturoiul (o să vă ia ceva timp), puneţi la fiert o ţelină cât un pumn şi o ceapă tăiată-n două. Mai scăpaţi nişte sare în apă şi câteva frunze de pătrunjel. Lăsaţi să fiarbă până se înmoaie ţelina.

După ce s-a înmuiat ţelina, adăugaţi usturoiul şi lăsaţi-l să fiarbă încet, cam un sfert de oră.

Turnaţi conţinutul oalei într-un bol mare, adăugaţi o cană de supă de carne (călduţă), condimentaţi cu sare şi cu piper alb şi mixaţi bine cu un blender.

Puteţi să vă opriţi aici dacă vreţi o supă-cremă de post. Pentru o textură mult mai fină şi pentru un plus de savoare şi dulceaţă însă, adăugaţi o ceaşcă de smântână dulce şi grasă şi mai mixaţi o jumătate de minut.

Pe deasupra puteţi (chiar e indicat) să presăraţi puţin busuioc amestecat cu tarhon şi să scăpaţi o frunză de pătrunjel verde. Sunt gusturi care se îmbină în linii foarte plăcute.

Vă recomand să încercaţi. Gustul usturoiului e estompat de fierbere, tăria lui la fel. În urma proceselor chimico-fiziceprin care usturoiul devine cremă, alium-ul se transformă într-o substanţă foarte prietenoasă, discretă ca un ospătar bătrân şi priceput, parfumată ca o femeie sigură pe ea, care n-are nevoie de accente stridente pentru a se face remarcată.

Era să uit: ca orice supă-cremă care se respectă, şi aceasta are nevoie de compania crutoanelor din pâine prăjită pentru a fi completă. Poftă bună.

Sâmbătă seara e meci de fotbal, România Vs. Serbia. Deşi mi-s dragi tare sârbii, faptul că m-a născut o româncă pe care un român a convins-o că-i bine să aibă copii împreună, mă obligă să ţin cu naţionala României. Lucrul ăsta e valabil pentru infimul procent din fiinţa mea care mai rezonează cu ideea de fotbal. Restul procentelor voar fi foarete ocupate să rezoneze cu meniul pe care l-am gândit pentru seara de sâmbătă, respectiv o ditamai porţia de mici, pljeskavica (pleşcăviţă), cartofi prăjiţi şi sosuri. În Irish and Music Pub se vor vedea sâmbătă două meciuri, unul pe plăjmile de pe pereţi, celălalt în farfurii. Dacă aruncaţi un ochi aici veţi afla cum puteţi rezerva o masă mai aproape de televizor. Ajde!