Azi m-au apucat aluaturile. De fapt, pofta de frământat. Ce să fac? Ce să fac? Hai să fac o piadina. Piadina e mama sandwich-urilor, lipia care s-a făcut pizza într-o bună zi, cam după inventarea cuptorului (ori poate înainte, am văzut şi pizza făcută pe plită, fără cuptor) dar a rămas şi hrană simplă, pentru cei mai puţin pretenţioşi, numai bună de însoţit o bucată de brânză, o felie de şuncă uscată, trei măsline, o frunză de salată verde sau o zeamă lungă într-o zi de vară. Piadina e o moştenire lăsată mediteraneenilor de vechii fenicieni, popor care a ocupat ţărmurile Mediteranei înainte de prima venire a lui Hristos, ba chiar înainte de venirea romanilor. De fapt, din cauza celor din urmă au şi dispărut de pe harta lumii, plecând probabil dincolo de limita zonei în care sălăşluiau balaurii, undeva pe la capătul Pământului. Fenicienii nu foloseau drojdie ci se bucurau de fermenţii prezenţi în aer (azi nu prea mai merge fermentaţia naturală, sărmanele bacterii care se ocupau cu meseria asta au cam fost omorâte de poluarea din marile oraşe şi s-au retras la ţară). Nu foloseau nici cuptorul pentru coacerea ei ci lespezile încinse deasupra focului. Romanii, de la care avem piadina de azi, se face tot pe plită (eu n-am plită şi mi-am permis să o vâr la cuptor) şi se creşte fără drojdie, ci cu puţin bicarbonat. Eu nu-s un mare fan al bicarbonatului şi am folosit niţică drojdie desfăcută-n puţină apă caldă. şi mai foloseau ceva cei bătrâni: untură. Eu am preferat uleiul de măsline, parcă-i mai blând. Iată de unde am pornit şi unde am ajuns:
Am stropit făina cu trei linguri de ulei de măsline, extravirgin. am pus şi puţină sare.
După ce am adăugat drojdia, am început să frământ aluatul. Fireşte, am pus şi apă călduţă, cam cât cuprinde (foarte precisă unitate de măsură).
Am mai pus puţin ulei de măsline (dacă puneţi prea mult, aluatul va deveni foarte crocant, poate prea crocant) şi am continuat frământatul.
Treptat, am mai adăugat făină şi busuioc uscat. Busuiocul pentru aromă, făina pentru textura aluatului, care trebuie să fie elastic, nu prea moale dar nici prea tare.
După ce a crescut aluatul (o jumătate de oră sub un prosop), am întins din el foi subţiri.
Am înţepat foile cu o furculiţă. În cuptor ar fi făcut băşici altfel şi s-ar fi deformat (nu că asta ar fi o problemă prea mare). După cum era de aşteptat, le-am dat la cuptor. Zece minute la 200 de grade celsius.
Cam aşa arată una bucată foaie coaptă.
Se taie în două şi se acoperă jumătate cu ce aveţi prin frigider şi aţi vrea să mutaţi în stomac. În cazul de faţă, cu brânză, kaizer şi ardei iute.
Apoi se acoperă cu cealaltă jumătate şi se stropeşte sandwich-ul cu ulei de măsline.
Poftă bună.
