Adi Hădean

Ieri a fost o zi de comă la pub. Elevii de la liceul MIU din Cluj Napoca au ieşit la o pizza. Nuu, nu toţi la una, fiecare la câte una. Vine Bubu, ospătarul şi zice:
- Avem o comandă de pizza.
- Câte, ce fel?
-Două sute, mari, d'alea cu anotimpuri.
- A, doar atât?
- Nu, toate mesele-s rezervate pentru seara asta şi mai am câţiva clienţi pe sală care vor altceva.
-Bine Bubu, să vină fanfara, să-i legăm pe toţi în pom şi să ne dicstrăm onpic, bine?

Şi ne-am dicstrat. Foarte tare. Robi, Tunde, Andreea, domna Elena, Adriana (ză chef in zi pub's kitchen) şi o colegă nouă cu care n-am apucat să mă cunosc pentru că eram în aluat până-n gât. Apoi au urmat 60 de kilograme de aluat dospit, multe alte kilograme de şuncă, măsline, cârnaţi, salam şi mozzarella. Şi, ca un bonus pentru bucătărie, am mai făcut cinci platouri cu chifteluţe, bulete, tartine, scobitori cu diverse chestii înfipte-n ele, salăţi şi creme de brânză. apoi trei saci de cartofi pai (care-s chiar cartofi naturali, din ăia din pământ, pe care-i curăţăm cu grijă şi drag, pe fiecare-n parte), un hectar de grătare şi câteva zeci de clătite cu gem, ciocolată sau alune şi miere. Iar la urmă, după ce am scăpat de cei 200 şi cele 200 (aproape că-mi pare rău că n-au fost 300, să pot urla şi eu ca-n filmul lui Miller this is pizzaaaaaaaa!), vine Bubu, ospătarul şi zice:
- Îmi faceţi şi mie o pizza?
-Grrrrrrrrr!

Aseară am avut musafiri. Trei, dintre care doi vizibili şi unul nu. Deja sună a ghicitoare, nu? Nu e, e foarte simplu, unul nu-i vizibil pentru că e în burta mamei lui (trebuie să debarce în câteva zile). O să vă arăt mai jos ce am mâncat noi cinci (Raluca, Adina, Andrei, eu şi ăla micu' prin intermediul cordonului ombilical). Am vrut să fac simplu şi uşor, mi-a ieşit un pic mai complicat dar nu extrem de dificil. Iată:

Piept de pui, ciuperci, roşii, ardei gras, ardei iute, orez, un ou, sos de soia, boia de ardei iute, chimin, curry, usturoi.

Am tăiat carnea în bucăţele mititele şi am condimentat-o cu boia iute, curry, chimin (chimen, na), piper negru, sos de soia. Am spart oul şi l-am amestecat cu carnea (am aflat de la un chinez bătrân a cărui viaţă am trăit-o cândva, că asta frăgezeşte carnea).

Am aruncat puiul în wok-ul încins şi după ce l-a prins flama am adăugat ardeii tăiaţi fâşii, castravetele făcut baghetuţe şi roşiile tăiate în felii. Am lăsat focul tare şi în cinci minute am avut pui cu legume la wok. Bun, bun.

Ca garnitură am încropit un risotto: ceapă, ardei şi usturoi tocate mărunt, călite niţel, acoperite cu o cană de orez. După ce s-a călit orezul am început a-i da să bea apă caldă. Câte puţin, până s-a umflat orezul. Sare, piper şi o mână de ciuperci tăiate lamele, asta la sfârşit, după zece minute. şi o mână de pătrunjel verde, tot la final, după ce am stins focul de sub risotto. Foarte bun.

Gata. Poftă bună (am avut).

La revedere.

Aseară am avut musafiri. Trei, dintre care doi vizibili şi unul nu. Deja sună a ghicitoare, nu? Nu e, e foarte simplu, unul nu-i vizibil pentru că e în burta mamei lui (trebuie să debarce în câteva zile). O să vă arăt mai jos ce am mâncat noi cinci (Raluca, Adina, Andrei, eu şi ăla micu' prin intermediul cordonului ombilical). Am vrut să fac simplu şi uşor, mi-a ieşit un pic mai complicat dar nu extrem de dificil. Iată:

Piept de pui, ciuperci, roşii, ardei gras, ardei iute, orez, un ou, sos de soia, boia de ardei iute, chimin, curry, usturoi.

Am tăiat carnea în bucăţele mititele şi am condimentat-o cu boia iute, curry, chimin (chimen, na), piper negru, sos de soia. Am spart oul şi l-am amestecat cu carnea (am aflat de la un chinez bătrân a cărui viaţă am trăit-o cândva, că asta frăgezeşte carnea).

Am aruncat puiul în wok-ul încins şi după ce l-a prins flama am adăugat ardeii tăiaţi fâşii, castravetele făcut baghetuţe şi roşiile tăiate în felii. Am lăsat focul tare şi în cinci minute am avut pui cu legume la wok. Bun, bun.

Ca garnitură am încropit un risotto: ceapă, ardei şi usturoi tocate mărunt, călite niţel, acoperite cu o cană de orez. După ce s-a călit orezul am început a-i da să bea apă caldă. Câte puţin, până s-a umflat orezul. Sare, piper şi o mână de ciuperci tăiate lamele, asta la sfârşit, după zece minute. şi o mână de pătrunjel verde, tot la final, după ce am stins focul de sub risotto. Foarte bun.

Gata. Poftă bună (am avut).

La revedere.

Asta chiar mă enervează! Ştiu că Internetul suportă multe şi mulţi dezaxaţi dar tipul despre care scriu acum e, în mintea mea, cel puţin la fel de rău ca pedofilul care iese la vânat adolescenţi pe Hi5. Ca să n-o mai lungesc: o persoană de bine, care probabil îşi doreşte să fie Mama lor ori care e pur şi simplu rea (sau bolnavă la nervii psihici din cap), comentează pe bloguri şi semnează cu numele Simonei Ionescu, fără a fi Simona Ionescu. Asta se cheamă furt de identitate. Ca orice furt, e grav şi condamnabil, chiar mai condamnabil decât furtul de găini, franzele sau cârnaţi din afumători. Sper ca persoana care face lucrul ăsta să fie demascată şi adusă pe drumul cel bun. Sau măcar cârpită peste bot, judecată şi executată silit.

Dimineaţă cu emoţii pentru 50 de oameni (aproximativ) care survolează Timişoara într-un avion al companiei CarpatAir. Trenul de aterizare al avionului nu mai funcţionează, în consecinţă, se impune o aterizare pe burtă. Am văzut recent Bega, nu cred că-i Hudson River deci nu se pune problema unei amerizări. Pompierii pregătesc un covor de spumă pe care să aterizeze avionul, cei de la SMURD sunt şi ei pe fază. Propun să ne rugăm scurt pentru cei care stau să pice din văzduh. Poate ajută. Apoi propun să ne rugăm ceva mai lung pentru televiziunile de ştiri, care relatează evenimentul în stilul alarmist cu care ne-au obişnuit. Şi care-l sună pe Stoicescu (îmi pare rău, nu ştiu cine-i dânsul), care chiar şi aşa, din Carrefour, dintre gogonele şi hârtie igienică, ne vorbeşte despre ce şi cum, luând informaţii aflate de la Realitatea TV şi transmiţăndu-le pe Antena 3, de unde mai află una-alta (de la prezentator, în speţă), numai bine pentru a nu tăcea peste cinci minute, când îl vor suna iar cei de la Realitatea.
Update: avionul a coborât. Cinci găleţi de lacrimi şi spaimă din partea pasagerilor, manevre inspirate ale piloţilor, mobilizare exemplară, i-a ajutat Dumnezeu. Au scăpat.

Mi-am propus ca azi să vă povestesc mai multe despre cele 200 de pizza pe care le-am făcut ieri împreună cu echipa de bucătari de la Irish&Music Pub, pentru o singură comandă. Am şi câteva imgini de la faţa locului, ca să zic aşa. Înainte de a putea face asta trebuie să dau un examen (bazele comerţului n-au taine pentru mine, că dacă au, nu trec examenul şi nu voi putea fi în veci un bun marketer… oare ce mi-o fi trebuit…), să ajung la crâşmă şi să mai lucrez puţin cu bucătarii pentru că de luni intră în meniu sandwich-urile pe care vi le-am arătat acum câteva zile şi pe care le veţi mai vedea. Să aveţi o zi bună.

Azi am făcut pizza cât pentru o viaţă. Da, am mai făcut pizza, de fapt, era chiar obişnuit să fac 50, 70, 120 de pizza într-o zi de muncă, dar azi am avut de făcut 200 de pizza pentru o singură comandă. Azi a fost aniversarea unui liceu din Cluj iar copiii au decis să sărbătorească la o pizza. Şi pentru că era greu să împartă o pizza la 200 de persoane, au luat fiecare câte o pizza. Toată echipa din bucătăria Irish Pub a muncit pe rupte, unii la aluat,alţii la blat, alţii la topping iar alţii la copt. De fapt, am fost cam unul pentru fiecare operaţiune. Pe lângă asta, au mai fost şi comenzile către bucătărie, comenzi venite de la diverşi alţi clienţi. Între toate astea, am prins o pauză de masă, o pauză de zece minute, în care am alcătuit o porţie de penne gratinate. Am apucat să gust. Au gustat şi ceilalţi. Ne-au plăcut tuturor dar la ora la care am plecat acasă mai era în vas mai bine de jumătate de porţie. Efortul taie pofta de mâncare. Cred. Altă explicaţie n-am. Vă arăt şi pastele:

Am tapetat vasul de gratin cu prosciutto crudo, good stuff.

Într-o tigaie am pus puţin ulei, câteva rondele de ardei iute, un căţel de usturoi şi o jumătate de roşie.

Am pus şi pennele, fierte după cum spune fabricantul pe pachet. Apio le-am condimentat cu pătrunjel uscat, busuioc şi piper negru. Şi am mai pus şi o cană de smântână dulce. Le-am lăsat să dea un clocot (două minute).


Am răsturnat pennele în vasul tapetat cu şuncă.


Am acoperit pennele cu caşcaval dat prin răzătoare şi am dat vasul la cuptor.


După trei minute…

Azi am făcut pizza cât pentru o viaţă. Da, am mai făcut pizza, de fapt, era chiar obişnuit să fac 50, 70, 120 de pizza într-o zi de muncă, dar azi am avut de făcut 200 de pizza pentru o singură comandă. Azi a fost aniversarea unui liceu din Cluj iar copiii au decis să sărbătorească la o pizza. Şi pentru că era greu să împartă o pizza la 200 de persoane, au luat fiecare câte o pizza. Toată echipa din bucătăria Irish Pub a muncit pe rupte, unii la aluat,alţii la blat, alţii la topping iar alţii la copt. De fapt, am fost cam unul pentru fiecare operaţiune. Pe lângă asta, au mai fost şi comenzile către bucătărie, comenzi venite de la diverşi alţi clienţi. Între toate astea, am prins o pauză de masă, o pauză de zece minute în care am alcătuit o porţie de penne gratinate. Am apucat să gust. Au gustat şi ceilalţi. Ne-au plăcut tuturor dar la ora la care am plecat acasă mai era în vas mai bine de jumătate de porţie. Efortul taie pofta de mâncare. Cred. Altă explicaţie n-am. Vă arăt şi pastele:

Am tapetat vasul de gratin cu prosciutto crudo, good stuff.

Într-o tigaie am pus puţin ulei, câteva rondele de ardei iute, un căţel de usturoi şi o jumătate de roşie.

Am pus şi pennele, fierte după cum spune fabricantul pe pachet. Apio le-am condimentat cu pătrunjel uscat, busuioc şi piper negru. Şi am mai pus şi o cană de smântână dulce. Le-am lăsat să dea un clocot (două minute).


Am răsturnat pennele în vasul tapetat cu şuncă.


Am acoperit pennele cu caşcaval dat prin răzătoare şi am dat vasul la cuptor.


După trei minute…

What's up, Doc?

E celebră replica iepurelui animat Bugs Bunny. Şi are legătură cu noi. Deşi distanţa dintre Oradea şi Baia Mare e una relativ mică, nu apucam să evadez pentru a-mi vedea familia şi prietenii mai devreme de trei luni. Iar tata mă întâmpina inveriabil cu replica: măi băiete te-ai ascuţit mai rău ca lupta de clasă, lasă naibii ţigările şi cafeaua şi mai mănâncă şi tu ceva. Motiv pentru care – ascuţirea, vreau să zic – la plecare îmi umplea câte o sacoşă cu ajutor umanitar. Adică zacuscă, ciuperci de pădure congelate, murături, bulion, cârnaţi, cea mai bună slană din Transilvania, mai o găină, un iepure, mai nişte cotlete de porc, vin de casă producţie proprie şi câte o cutie de prăjituri făcute-n casă de mama sau sora mea cea mare. Mă simt cuprins de un soi de duioşie caldă şi umedă acum când îmi amintesc. Da' parcă ziceam ceva de un iepure.
Ajuns la Oradea după una dintre vizitele la părinţi, mi s-a oferit ocazia de a-mi demonstra cunoştinţele în materie de gătit urecheatul. L-am împărţit în două, pentru că jumătate era de ajuns pentru ce-mi doream de la el şi oricum, pentru cealaltă jumătate aveam un plan măreţ, aşa că am înghesuit-o în congelator, alături de alte bunătăţi care nu aveau să zăbovească prea mult în ţara frigului. Iată, dragii moşului, ce s-a întâmplat cu jumătatea rămasă afară: pe scurt, a fost gătită şi mâncată. Fireşte, realitatea e puţin mai complicată. Cam aşa:
Am pus jumătatea de iepure într-o tavă, am acoperit-o cu vin alb, o ceaşcă de ulei, patru căţei de usturoi zdrobiţi cu podul palmei, o ceapă mare tăiată solzişori, sare, zece boabe de piper negru, frunze de pătrunjel, trei morcovi şi o ţelină, date prin răzătoare. Apoi am mai scăpat două rămurele de cimbru, am acoperit tava cu folie şi am dat-o la frigider. După care am efectuat o deplasare strategică spre terasa Oradea (păcat că s-a închis între timp), unde am dezvoltat o poveste cu şi despre bere, alături de Gabi şi Alexandru. Asta se întâmpla dimineaţa devreme (bere dimineaţa, trebuie că eram setoşi rău). Seara, târziu, când am revenit la cazarmă, am mutat tăviţa cu iepurele în cuptorul bine încins, aşa cum era, fără să-i mai fac nimic. Ni s-au lungit urechile în cele două ceasuri de aşteptare dar pe cuvânt că a meritat.

Dacă aţi citit episodul 23 din Sare şi piper, cel cu gogoşile făcute după reţeta mamei, înseamnă că vă preocupă subiectul suficient de mult (doar cei răbdători sau preocupaţi citesc până la capăt ce scriu eu, am observat asta). Această axiomă fiind enunţată, propun să trec la acţiune. Adică să vă arăt cum am făcut eu plăcinţele cu brânzeturi şi verzituri, din aluatul de gogoşi, care-i unul şi acelaşi cu aluatul dulce din care se fac plăcintele în anumite regiuni ale Ardealului (în Maramureş, dar nu peste tot, Maramureşul fiind un mic univers, în Slaj, prin Cluj pe ici pe colo şi în Alba, pe lespede de piatră).

Un kilogram de făină, trei linguri sănătoase de smântână, 300 de mililitri de lapte dulce, un cubuleţ de drojdie desfăcută-n lapte, patru linguri de zahăr, un ou, puţină sare, zahăr vanilat (puteţi să-l obţineţi pe cale naturală, păstrând o păstaie de vanilie în borcanul în care ţineţi zahărul), puţin ulei, coaja de la o lămâie.

Se amestecă toate, apoi se frământă.


Şi se frământă. Şi se frământă. Apoi se mai frământă puţin. După ce a ajuns aluatul fin ca fundul unui copil de trei luni (am văzut prea mulţi bebeluşi în ultima vreme), se acoperă cu un ştergar curat şi se lasă la dospit cam o oră.

Între timp, se spală mărarul şi ceapa verde şi se toacă mărunt.


Ceapa şi o parte din mărar se freacă bine îmbreună cu un bruş de brânză ţaparâşă, zisă şi de oaie, zisă şi frământată (e un caş măcinat fin şi frământat cu sare, lăsat la maturat)

Mărarul rămas (fără ceapă) se amestecă bine de tot cu o bucată sănătoasă de urdă proaspătă şi dulce.


După ce a crescut aluatul (cam de trei ori cât era), se rup bucăţele mici din el, se întind uşor iar pe fiecare bucată de aluat se aşează câte o lingură de umplutură, brânză cu ierburi în cazul nostru.

Se împătură binişor plăcinta…

…se mai trece peste ea cu sucitorul de câteva ori, să se întindă/subţieze…

…apoi se prăjeşte plăcinta (cu neamurile ei cu tot) în ulei încins.

No, apoi dacă nu mânci aşe ceva, şi bolunzăşti. Apoi mai bine mânci, no bine?

Dacă aţi citit episodul 23 din Sare şi piper, cel cu gogoşile făcute după reţeta mamei, înseamnă că vă preocupă subiectul suficient de mult (doar cei răbdători sau preocupaţi citesc până la capăt ce scriu eu, am observat asta). Această axiomă fiind enunţată, propun să trec la acţiune. Adică să vă arăt cum am făcut eu plăcinţele cu brânzeturi şi verzituri, din aluatul de gogoşi, care-i unul şi acelaşi cu aluatul dulce din care se fac plăcintele în anumite regiuni ale Ardealului (în Maramureş, dar nu peste tot, Maramureşul fiind un mic univers, în Slaj, prin Cluj pe ici pe colo şi în Alba, pe lespede de piatră).

Un kilogram de făină, trei linguri sănătoase de smântână, 300 de mililitri de lapte dulce, un cubuleţ de drojdie desfăcută-n lapte, patru linguri de zahăr, un ou, puţină sare, zahăr vanilat (puteţi să-l obţineţi pe cale naturală, păstrând o păstaie de vanilie în borcanul în care ţineţi zahărul), puţin ulei, coaja de la o lămâie.

Se amestecă toate, apoi se frământă.


Şi se frământă. Şi se frământă. Apoi se mai frământă puţin. După ce a ajuns aluatul fin ca fundul unui copil de trei luni (am văzut prea mulţi bebeluşi în ultima vreme), se acoperă cu un ştergar curat şi se lasă la dospit cam o oră.

Între timp, se spală mărarul şi ceapa verde şi se toacă mărunt.


Ceapa şi o parte din mărar se freacă bine îmbreună cu un bruş de brânză ţaparâşă, zisă şi de oaie, zisă şi frământată (e un caş măcinat fin şi frământat cu sare, lăsat la maturat)

Mărarul rămas (fără ceapă) se amestecă bine de tot cu o bucată sănătoasă de urdă proaspătă şi dulce.


După ce a crescut aluatul (cam de trei ori cât era), se rup bucăţele mici din el, se întind uşor iar pe fiecare bucată de aluat se aşează câte o lingură de umplutură, brânză cu ierburi în cazul nostru.

Se împătură binişor plăcinta…

…se mai trece peste ea cu sucitorul de câteva ori, să se întindă/subţieze…

…apoi se prăjeşte plăcinta (cu neamurile ei cu tot) în ulei încins.

No, apoi dacă nu mânci aşe ceva, şi bolunzăşti. Apoi mai bine mânci, no bine?

Ca la mama acasă

M-am trezit într-o dimineaţă (spre prânz) în ciripit de păsărele şi lătrat de Crista, uşor mahmur şi cu dor de casă. Dor de câinele meu, de muşuroiu' din fundul grădinii, de prietenii pe care nu i-am mai văzut de vreo patru luni, şi, mai cu seamă, dor de bunătăţile ieşite ca prin farmec din mâinile mamei mele. Ştiţi voi, bunătăţi din cele BUNE. Din care eşti în stare să mănânci în disperare, lăsând departe în urmă limita saţietăţii şi apropiindu-te primejdios de punctul de explozie, de starea în care-ţi doreşti ca fiecare atom al tău să aibă ochi, sprâncene şi mai cu seamă, papile gustative.
Ei bine, lovit în aripă cum eram, m-am îndreptat spre baie pentru rutina matinală. De acolo, prin bucătărie, pe la cafetieră, spre terasa pe care Bonaciu şi Alex băteau o tablă.
- Ei, că lung somn am avut, voinicii mei!
- Dormeai tu mult şi bine, Făt Frumos, dacă nu te trezeai.
- Ce mâncarăţi bre, la micu' brecfăst?
- Ce găsirăm p-aci: pită unsă cât deş'tu cu icre Beluga, vro' şase kile de escargoţi, trei fazani umpluţi cu potârnichi ş-o strachină de budincă de trandafiri la desert.
- Hai sictir Gopţule, şuguieşti cu un om amărât. Hai că fac eu ceva ca la mama acasă, nişte pancove de-ţi baţi copiii cu unghiera.
- Ce-ţi trebuie pentru asta, că noi suntem în gaură?
- Nu mare lucru, un kil de făină, un pic de drojdie desfăcută-n lapte, patru linguri de zahăr, cam 300 de mililitri de lapte dulce şi tot la fel de lapte acru ori smântână, un ou, vanilie, un praf de sare, un strop de ulei, coajă de lămâie şi respectul şi admiraţia voastră până-n veac. Se frământă bine toate astea până asudă grinda, se lasă la dospit până creşte aluatul, se întinde pe masă foaie groasă de un deget, din care tai pancovele cu paharul şi le azvârli în ulei încins. După ce-s gata, le tăvălim prin zahăr pudră. Ce ziceţi?
- Fii căpitanu' nostru!