Perioada „ Gabi Bonaciu”
Creaţiile artiştilor de tot felul au apărut în diferite perioade, denumite generic….”perioade”. Van Gogh a avut „ perioada Arles”, Picasso a avut „perioada albastră”(cred), Salvador Dali a avut „perioada genialo-psihiatrică”(glumesc) lungă cât o viaţă de om. Nu mă pot considera un artist, nici măcar scriitor, dar am avut parte şi eu de perioadele mele, mai mult sau mai puţin fructuoase. Mă refer acum la gătit, nu la scris. Mă întreba cineva acum câteva zile cum am învăţat să gătesc. I-am spus că mi-a fost foame suficient de des. Adevărul e că am fost destul de curios în cea ce priveşte bucătăria încă de pe la nouă ani. Atunci a încput pentru mine „ perioada experimentală”. Încă nu s-a terminat. Îmi place să experimentez, să combin ingredientele oferite cu atâta generozitate de Mama Natură, să mă joc de-a alchimistul. Uneori, îmi iese. Alteori, îmi iese un dezastru la scară redusă, cum s-a întâmplat atunci când, fiind singur acasă, am vrut să-mi fac bomboane din zahăr ars şi sâmburi de nucă.
Eram chiar la începutul „carierei” mele de bucătar amator şi nimic nu-mi stătea în cale. Am început să topesc zahărul într-o cratiţă şi operaţiunea părea că va avea un succes răsunător. Zahărul se transforma într-o cremă maronie cu miros dulce-amar, pe măsură ce amestecam cu lingura în cratiţă. Trebuia doar să mai adaug sâmburii de nucă,să mai amestec puţin şi să aştept să se răcească. Atât, şi aş fi făcut fericiţi doi fraţi mai mici, un câine, doi vecini şi pe mama, care s-ar fi mândrit cu băieţelul ei cel harnic şi plin de iniţiativă culinară. Dar pentru că eu sunt unul dintre cei care s-au născut cu ceva mai puţin noroc în viaţă, am fost chemat de cineva de afară şi…m-am dus. Şi pentru că era prea simplu să sting focul de sub cratiţă, normal, nu am facut-o. M-am întors în bucătărie cam după un sfert de oră, la timp pentru a evalua dezastrul. Nori negri şi grei se înghesuiau pe fereastră, fluturi mari de funingine se aşezaseră pe tavan, pe geamuri, pe mobilă, pe vase, pe frigider, ce mai, peste tot. Cât despre cratiţă, ei bine, fundul acesteia se îngroşase substanţial, făcând-o absolut inutilizabilă.
Acum să revenim la povestea de început, aceea cu perioadele. Între toate, cea în care am locuit doi ani departe de vasta experienţă culinară a părinţilor mei, a fost de departe, cea mai bogată în experienţe gastronomice. O vom numi „ perioada Gabi Bonaciu” şi vă spun imediat de ce.
Viaţa m-a purtat cu generozitate pe diverse drumuri. Normal, că oricum nu punea ea banii de bilet. Unul dintre aceste drumuri s-a oprit pentru o vreme la Oradea şi m-a depus în casa unui om care avea să-mi devină în scurtă vreme un mare prieten. Îmi amintesc cu plăcere de casa asta. O vilă aşezată pe o colină văzută de soare de la răsărit la apus, înconjurată de vii, livezi de pruni şi…alte vile. De pe terasele vilei vezi ca-n palmă cetatea Oradei şi, în zilele de vară, câte o nevastă mult prea frumoasă de ştab mult prea burtos la foale dar mai ales la creier, făcând plajă goală, lângă piscina casei de la poalele colinei. Dar asta e o poveste care nu are legătură cu bucătăria, nu în mod direct, aşa că o voi spune-o poate cu altă ocazie. Oricum, destul deocamdată despre această casă. Hai mai bine să vi-l prezint pe stăpân. Mă rog, pe unul dintre ei.
Vă mai amintiţi portretul lui Tudor Vladimirescu, din cartea de istorie? Ei bine, cam aşa arată prietenul Gabi Bonaciu. O poezie de om, bărbăţan cu spatele drept şi pumnul greu. Probabil că acum o sută-două sute de ani ar fi fost haiduc, însă veşnicia petrecută prin facultăţi l-a civilizat. Cu bucurie am constatat că spiritul său a rămas totuşi neîmblânzit şi că cei 1.452 de ani de studenţie nu i-au alterat umorul sănătos, ţărănesc. Şi atunci când l-am cunoscut, într-o noapte friguroasă de octombrie, în Irish Pub-ul din Oradea, mi-am zis: „uite un tânăr pe care şcoala nu a reuşit să-l tâmpească”.
Am mai cunoscut în perioada Bonaciu şi alţi oameni ce au devenit personaje încă de când s-au născut. Şi pentru că sunt nişte personaje, îşi au şi ei locul în această încercare de carte. Promit să vi-i prezint când va veni vremea pentru asta. Acum însă, pentru că introducerea a cam fost făcută, mă gândesc serios să trec la subiect şi să vă descriu o parte din lucrările culinare săvârşite în casa lui Gabi Bonaciu- cu ştirea şi consimţământul lui – şi uneori chiar la cererea lui, căci dacă nu se prea omora cu gătitul, ştia şi ştie cum să se bucure de o mâncare bună, un pahar de vin(chiar două), o femeie frumoasă(chiar două). Acum să nu vă închipuiţi că ar fi vreun desfrânat. Nu, e doar unul dintre oamenii pentru care pofta de viaţă nu izvorăşte neapărat din portofel(deşi locuia intr-o vilă, tot student sărac se cheamă că era), un om pentru care o omletă servită la momentul potrivit(şi anume când eşti flămând) cântăreşte cât un berbec la proţap, stropit cu vin şi ulei de măsline şi împănat cu slană de anul trecut şi usturoi verde.
L. E.:
Mai jos puteţi bomboanele de zahăr ars, cu sâmburi de nucă, bomboanele pe care ni le făcea Mama Ica (mama tatălui meu) şi pe care am încercat să le reproduc cu mintea mea mică de la nouă ani. Ca să vedeţi şi voi ce prostii primeam în copilărie (azi ştim cu toţii că dulciurile strică dinţii şi că zahărul nu-i bun pentru copii):
Avem nevoie doar de sâmburi de nucă şi de zahăr.
Sâmburii se prăjesc uşor, pe foc mic. Fără ulei. Peste ei se pune zahărul (o cană de zahăr la un pumn de sâmburi).
Focul se menţine mic, chiar dacă vă tentează să topiţi zahărul mai repede. Oricum, în cinci minute se formează un sirop maro în jurul sâmburilor. Atenţie, zahărul topit e extrem de primejdios, poate provoca răni adânci. Mă mir că nu-l folosesc în războaie.
Caramelul şi sâmburii se toarnă într-un vas uns cu puţin ulei. Vasul poate fi metalic sau din sticlă ori porţelen. Evitaţi plasticul (sau nu, dacă vi s-a urât cu binele). Pentru a răci brusc bomboana (e una mai mare în prima fază), cufundaţi vasul pe jumătate în apă rece şi lăsaţi-l două minute acolo. Aveţi grijă să nu ajungă apă pe bomboană.
Bomboana se va desprinde uşor de vas, fără forţări, fără primejdii, altele decât lipirea de degete şi apoi cotropirea sistemului cu o armată de calorii.
Bomboana se rupe apoi în bucăţi iar bucăţile se împart între copiii care urlă mamă Ică, vrem ţucur nucă!! Ţucur se numeşte zahărul în anumite zone
ale ţării, mai cu seamă în cele în care ungurii au convieţuit multă vreme cu românii.
Copiii vor fi foarte agitaţi toată ziua, mama Ica neliniştită cu ochii roată, da' aşa-i trebuie (între noi fie vorba, bomboanele astea sunt un deliciu şi miezul de nucă prăjit şi captiv în caramelul întărit reprezintă un premiu grozav de gustos).
