Ieri vă ceream idei de „ultima cină”. Le-am primit, vă mulţumesc pentru ele, mi-au plăcut. Din păcate am rămas singur pentru două zile, inclusiv pentru „ultima cină” şi pentru că nu am în faţa cui să mă dau în spectacol probabil voi face ceva …modest. Deschid o conservă, ceva. Neaaaa! Nu cred. Nu-i felul meu. Construiesc eu oarece şi vă dau de veste şi vouă. Cât despre cina de aseară, am încercat o mămăligă (treabă de cinci minute, eram prea prins cu altele) şi am „documentat” tentativa cu poze:
Totul începe cu apa pusă la fiert, cu puţină sare.
Făina se cerne înainte. Obligatoriu.
Caşul se dă prin răzătoare. Asta nu e lege, puteţi să folosiţi un cuţit dacă aveţi mai mult timp la îndemână.
Puneţi cu grijă făina în apa ce clocoteşte şi amestecaţi energic. Face bine la diverşi muşchi. Şi la digestie, pentru că împiedică formarea cocoloaşelor. Aveţi răbdare câteva minute, dacă nu e fiartă suficient, mămăliga se răzbună.
Partea cea mai simplă e obţinerea jumărilor: slană albă şi moale, ca untul, bacon cu oarece macră, făcute cubuleţe şi puse deasupra focului, fără adaos de ulei. În două minute aveţi jumări aurii, mici bombe calorice gata să explodeze deasupra câmpului cu papile gustative.
Ca să nu mai tura-vura, construcţia mămăliciki se execută în straturi: unul de mămăligă, unul de jumări, unul de caş, apoi iar mămăligă, iar jumări, iar caş, iar mămăligă. Deasupa neapărat jumări, caş, telemea de vacă (e mai blândă decât cea de oaie) şi smântână grosuţă.
A durat mai mult să vă spun despre ea decât să o fac. Mai mult să fac pozele (destul de ceţoase) decât să o mănânc.
