Gulaş de Mircea Groza

Iniţial m-am gândit să-mi intitulez postarea „ La Băgara” dar limba română e atât de plină de posibilităţi încât nu aş fi vrut ca o alăturare nefericită să umbrească imaginea unei zile ca din poveste, o zi care ar fi fost perfectă dacă Raluca n-ar fi trebuit să stea la dispoziţia plantaţiei pe care lucrează, în caz că se întâmplă vreun lucru demn de dat la televizor. Şi perfectă şi mult mai lungă. Buuun. Să vedem partea plină a paharului:

Ieri m-a dus Andrei (că veni vorba, la mulţi ani, prietene) în excursie. Destinaţia: Băgara, aproape de Aghireşu, aproape de Almaş, aproape de Sălaj. Casa lui Marcel şi a Oanei, mai exact. Nu-i cunoaşteţi? Păcat. Ştiţi cu cine ne-am întâlnit noi acolo? Da, cu Marcel şi Oana (cu Marcel mai târziu pentru că era la vânătoare) dar ne-am întâlnit cu însuşi omul fără de a cărui importantă contribuţie nu ar fi existat Jeg şi n-am fi avut noi cui să fim fani. Asta în cazul în care am fi putut fi fanii cuiva. Omul se numeşte Mircea Groza, e tatăl lui Darius (cred că şi al lui Dacian, chiar cred, deşi n-ai zice că-s fraţi ei doi, Darius pontos şi un pic agitat, Dacian liniştit, artist şi , spun unii, mai amuzant decât Darius) şi e o poezie de Topârceanu, ştie orice despre mâncare, a făcut gulaş în faţa Sears Tower (ăla din Chicago, pe dreapta), a bătut toată Rusia şi mare parte din restul Europei, ştie că mâncarea trebuie povestită ca să fie completă şi în plus are o palincă de Sălaj care te poate face să-ţi pară rău că viaţa nu ţine veşnic. Ne-a făcut Mircea un gulaş, un bogracs rustic de la cap la coadă (există şi versiuni mai puţin rustice, destul de elaborate, chiar pretenţioase), aşa cum se face la culesul viei. Da, ştiu că s-a dus vremea culesului dar era păcat să aşteptăm un an până la întâlnirea cu minunăţia la care am „asistat” ieri de ne-am mânjit până la urechi. Nu o să vă dau reţeta, o va face Andrei pe ebucataria.ro după ce termină povestea cu concursul de gătit de pe saitul amintit acum câteva zeci de semne. Eu o să vă spun povestea lui, atât cât am putut (şi m-am priceput) să o pozez:

Înainte de orice, am rupt cornul vacii şi s-a revărsat din el potop de cârnaţi, şunci, pastrame, cepe, morcovi şi brânzeturi, başca nişte cănuţe ca din poveste, pline cu pălincă de Sălaj. Pe care le-am făcut să dispară, că nu-i bine să te apuci de lucrări mari cu stomacul gol şi masa plină.

Cana e mică dar în ea se ţin taine mari. Şi tari.

Da, de culoarea mierii, cu gust de fructe coapte în jurul căruia se învăluie gustul migdalelor amărui, dar nu ca plapuma ci mai degrabă ca voalul mireselor. Eh…

S-a trecut apoi la bogracs (ungurescul ceaun). Slănina ce se încovrigă în el e acolo doar pentru a lăsa grăsimea în care se vor prăji apoi(uşor, nu cu violenţă) nişte lucruri pe care le veţi vedea mai jos.

Despre asta vorbesc: morcovi, ceapă, oarece ardei, tocate mărunt, aşa ca pentru un sofrito de risotto (ca să vezi cum descoperi ţăranul român şi ardelean la cucina italiana acum câteva sute de ani).

Carnea, doar de porc, se opăreşte cât ai gândi, dă i se închidă porii. Asta ţine sucurile cele bune înlăuntrul bucăţicii. Ceea ce-i mai mult decât benefic.

Mai apoi vin şi nişte bucăţele de ciolan şi nişte costiţă. Nu vă uitaţi la grăsime, că-i degresată. E de dietă. Şi, fireşte, marmota…

Cartofii au venit la urmă, chiar după ce gulaşul a căpătat iuţeală şi faţă. Pentru astea două lucruri s-au folosit câţiva căţei de usturoi, suc de roşii din cel grosuţ, piper măcinat proaspăt şi ardei iute. Şi nişte boia de Szeged.

A zis cineva căţel?

Cum era să nu vă arăt artistul?

Se vede că-i obişnuit să mănânce cu lingura mare…

Uite, cam aşa arată la final...

…cremos, bogat în legume dar şi în carne (considerată de mulţi drept cea mai bună între legume)…

…bogat în arome şi plin de poveste, pentru că a fost o mâncare pe cât de făcută, pe atât de vorbită, descusută şi cusută. Afumată nu, afumaţi am fost noi, aşa, uşor, să ne iubească ţigăncile şi să ştim că am destupat sticla cu pălincă de Sălaj.