Dacă n-am fi în România aş avea mari îndoieli în ceea ce priveşte veridicitatea articolului* din Atac pe care mi l-a trimis Bogdan Tiron Anton de la Mecenat blog. Pentru că suntem în ţara în care ruşinea a murit demult, ţara în care infractorii sunt eliberaţi ca să-şi poată plăti ratele la maşină, ţara în care nevinovaţii stau câte 10 ani în închisoare şi când sunt eliberaţi nici măcar nu li se cer scuze, ţara în care elevii şi profesorii se bat în filmuleţe pe you tube, ţara în care pensionarii se strâng de gât unii pe ceilalţi pentru bilete la Govora, ţara în care drept credincioşii se bălăcăresc deasupra moaştelor (sfinte?), ţara în care orice ai face nu faci bine, da, înclin să cred că articolul din Atac (un ziar pe care nu-l citesc, cum nu citesc niciun alt ziar) nu-i o făcătură. Pe mine m-a umplut de draci şi nu vreau să mă gândesc ce aş fi făcut dacă un asemenea tratament i-ar fi fost aplicat copilului meu. Ok, n-am copii dar sunt în stare să empatizez.
* Articolul e din luna Septembrie a anului trecut. Întrucât am hotărât să susţin acţiunile Mecenat blog, nu întreb de ce aflu despre el abia acum. Cu siguranţă e mai bine mai târziu decât niciodată.
Vestea bună de la Mecenat blog e următoarea: Andrei Niţă, copilul pe care l-aţi văzut în ultimele luni pe coloana din dreapta a blogului meu, a obţinut banii de care are nevoie pentru a fi operat. Mă bucur că n-au murit toţi oamenii şi că mai există speranţă, mă bucur că iată, avem măcar o confirmare a faptului că dacă vrem, putem.
