Cartea de pe budă(8): Monte Cassino

Aveam 8 sau nouă ani. Mergeam, chipurile, pentru lecţii, în casa unui coleg din şcoala generală, Marius Toth. De multe ori mă prindea seara acolo (evident că găseam mereu multe alte lucruri de făcut pe lângă atât de plictisitoarele teme) şi, înainte de plecare, mai zăboveam câte o jumătate de ceas, cât să ne citească tatăl său două-trei capitole dintr-o carte cu coperte scorojite şi pagini îngălbenite de vreme. Întâmplările povestite în cartea aceea ne lăsau pe noi, copiii, cu gurile căscate, erau mai bune decât orice distracţie. Mai trebuie să menţionez că în vremea aceea nu prea vedeai programe la televizor?

Ceva mai târziu, după 1989, editura Nemira a publicat colecţia „Comando”, colecţie care cuprinde şi cărţile unui autor danez care se semnează „Sven Hassel”. E vorba despre 14 romane de război, o serie scrisă la persoana întâi, lucru ce derutează minţile mai puţin pregătite, care au ajuns să considere cărţile drept o autobiografie, şi s-au simţit trădate când au aflat că ele sunt de fapt doar inspirate din experienţele autorului din timpul celui de-al doilea război mondial, fiind în plus inspirate de povestirile unor veterani şi se vasta imaginaţie a autorului. Dar, până la urmă, Sven Hassel (o să-l numesc aşa mereu, deşi acesta e doar un pseudonim şi biografia autorului rămâne incertă până în ziua de azi) nu a pretins niciodată că romanele sale ar fi cărţi de istorie şi cred că interpretarea unei scrieri e problema cititorului, nu a scriitorului.

Dar să revin la carte: „Monte Cassino” a apărut în 1963 şi se situează din punct de vedere cronologic undeva pe la jumătatea seriei (m-am bucurat să recunosc în carte întâmplările pe care le-am auzit în copilărie din gura tatălui lui Marius). Ca şi „surorile” sale, cartea descrie o serie de evenimente plasate pe unul dintre fronturile pe care lupta armata germană, evenimente văzute din punctul de vedere al soldatului german sătul de război, sătul să lupte pentru nişte lucruri în care nu crede, sătul de Fhurer. Singurul scop al soldatului e supravieţuirea, lucru care desprinde soldatul de erou, cele două imagini excluzându-se una pe cealaltă în romanele lui Hassel. „Monte Cassino” îi poartă pe – hai să le spun- antieroii săi, Sven, Porta, Micuţul, Haide, Bătrânul, Barcelona-Blom şi Legionarul, în Italia. Aici, pe lângă faptul că supravieţuiesc potopului de bombe revărsate asupra lor de aviaţia Aliaţilor, soldaţii fără glorie reuşesc să se amestece cu planurile SS, ramura puţin simpatică a armatei germane. Suspans, umor (negru pe alocuri), curvăsărai şi dileală, narare abruptă a faptelor – toate astea fac din „Monte Cassino” o lectură lejeră, rapidă şi captivantă.
Că Sven Hassel a văzut vreodată Italia sau nu, mă interesează la fel de mult ca faptul că Winnetou şi Karl May au fumat calumetul împreună. Consider că această carte, ca şi celelalte din serie, reprezintă maniera în care mintea unui om alege să explice nişte evenimente fără îndoială cutremurătoare, la care a luat parte, mai mult sau mai puţin direct. În fond, al doilea război mondial nu a fost o păruială între stelişti şi dinamovişti şi a afectat profund omenirea, urmările lui înţepându-ne în coaste chiar şi azi, la mai bine de şase decenii de la încheierea lui. Sigur, cărţile lui Hassel nu sunt nişte capodopere literare, sunt mai degrabă nişte cărţi de citit în tren însă eu cred că-s mai instructive decât o partidă de counterstrike.

Tweet