Cartea de pe budă (5): Don Quijote

Mă întreb câţi dintre românii care locuiesc şi lucrează în Alcala de Henares se gândesc că paşii lor trec pe unde au trecut acum jumătate de mileniu, paşii lui Miguel de Cervantes Saavedra. Ştiu, e o întrebare idioată, cine s-a dus să care mortar cu roaba pe schele nu are vreme de cultură ori de reverii în miez de zi. Totuşi, mi-ar plăcea să afle cât mai multă lume că viaţa asta nu-i doar un lung şir de zile în care trebuie să împingi o roabă cu mortar. Mi-ar plăcea să se ştie că Miguel de Cervantes e mai mult decât un nume de pe nişte cărţi ori de pe plăcuţa din capătul unei străzi. Nu voi dezvolta aici biografia sa, care e oricum uşor alterată de trecerea sutelor de ani. Spun doar că după mintea mea, Miguel de Cervantes e întruchiparea romantismului iberic, tumultuos, zgomotos, fără grijă pentru ziua de mâine dar cu multă speranţă faţă de ea. Probabil genul acesta de romantism (tip „macho cu o lacrimă în colţul ochiului”) l-a împins în război, dragoste şi temniţă (nu neapărat în ordinea asta), l-a ajutat să imagineze caracterele tragi-comice din scrierile sale, l-a mânat din urmă până să apară Cavalerul Tristei Figuri. Dacă vă imaginaţi că vă voi povesti cartea (apărută în două părţi, prima în 1605, cealaltă la aproape un deceniu după), mergeţi prea departe cu imaginaţia. Mai bine puneţi mâna pe carte şi îmi spuneţi la urmă dacă aţi găsit în ea un răspuns sau o întrebare. Eu unul încă nu m-am dumirit cum e mai bine: nebun dar fericit sau sănătos dar depresiv (presupunând că depresia e un moft al omului modern, nu o boală).

Tweet