Bomboane de zahăr ars, cu sâmburi de nucă

Mai jos puteţi bomboanele de zahăr ars, cu sâmburi de nucă, bomboanele pe care ni le făcea Mama Ica (mama tatălui meu) şi pe care am încercat să le reproduc cu mintea mea mică de la nouă ani. Ca să vedeţi şi voi ce prostii primeam în copilărie (azi ştim cu toţii că dulciurile strică dinţii şi că zahărul nu-i bun pentru copii):

Avem nevoie doar de sâmburi de nucă şi de zahăr.


Sâmburii se prăjesc uşor, pe foc mic. Fără ulei. Peste ei se pune zahărul (o cană de zahăr la un pumn de sâmburi).


Focul se menţine mic, chiar dacă vă tentează să topiţi zahărul mei repede. Oricum, în cinci minute se formează un sirop maro în jurul sâmburilor. Atenţie, zahărul topit e extrem de primejdios, poate provoca răni adânci. Mă mir că nu-l folosesc în războaie.

Caramelul şi sâmburii se toarnă într-un vas uns cu puţin ulei. Vasul poate fi metalic sau din sticlă ori porţelen. Evitaţi plasticul (sau nu, dacă vi s-a urât cu binele). Pentru a răci brusc bomboana (e una mai mare în prima fază), cufundaţi vasul pe jumătate în apă rece şi lăsaţi-l două minute acolo. Aveţi grijă să nu ajungă apă pe bomboană.

Bomboana se va desprinde uşor de vas, fără forţări, fără primejdii, altele decât lipirea de degete şi apoi cotropirea sistemului cu o armată de calorii.

Bomboana se rupe apoi în bucăţi iar bucăţile se împart între copiii care urlă mamă Ică, vrem ţucur nucă!! Ţucur se numeşte zahărul în anumite zone ale ţării, mai cu seamă în cele în care ungurii au convieţuit multă vreme cu românii.


Copiii vor fi foarte agitaţi toată ziua, mama Ica neliniştită cu ochii roată, da' aşa-i trebuie (între noi fie vorba, bomboanele astea sunt un deliciu şi miezul de nucă prăjit şi captiv în caramelul întărit reprezintă un premiu grozav de gustos).