De ce nu-s eu reporter

Ieri am trecut pe lângă poza anului. Dintre pozele mele, nu dintre toate pozele pe care le-am văzut anul acesta (am prieteni pe net care au făcut poza anului de mai multe ori). Mergeam pe un trotuar, pe marginea unui bulevard aglomerat. Lângă bordură, un cărucior plin de fier vechi. Părea să cântărească o tonă. Poate avea o sută de kilograme, poate mai mult. Cu o mână pe cărucior şi cu una pe o pungă cu aurolac, un tânăr (cel mult 25 de ani) stătea ţeapăn, bine înfipt în asfalt, cu ochii închişi. Se sprijinea pe un lighean din tablă cu smalţ verde şi trăgea cu nesaţ din punga de culoare argintie. M-am oprit şi m-am uitat la el. Nu părea preocupat de restul lumii, de troleibuzul care a trecut pe lângă el în viteză şi cu oarece zgomot, de claxoane ori voci omeneşti. Mintea lui era înaltă lume, în vreme ce trupul nu avea altceva mai bun de făcut decât să sprijine un cărucior cu fier vechi pe marginea drumului. Într-o clipă mi-au apărut pe umeri doi Adi mai mici, unul cu corniţe şi coada terminată în vârf de săgeată şi unul cu aripi pufoase.
- Ce faci tăntălăule, nu faci o poză? O să o pui pe blog, o să scrii sub ea că viaţa-i greu şi fiecare scapă de criză cum poate, o să fie poza anului (dintre pozele tale da’ poate şi dintre altele), o să spună nişte oameni că mamă ce ochi ai, cât spirit de observaţie, ce moment inspirat.
După cum puteţi bănui, ăsta era Adi cel cu corniţe. Eu mă uit întrebător spre Adi cel cu aripi.
- Ce te uiţi? Are dreptate ăsta, eşti cam tăntălău.
- Nu mă ajuţi…
- Nici tu nu-l ajuţi pe amărâtul ăsta dacă-i faci poză, o pui pe blog şi lumea o să hăhăiască uitându-se la el. Ce crezi că-i interesant în imaginea unui om prăbuşit? Ştii ce o să arăţi cu poza asta? O să arăţi cât eşti de nevolnic, o să-i arăţi neputinţa de a ajuta un semen, o să arăţi că eşti la fel de bun ca ăla de i-a dat punga să tragă prima dată, ca ăia de îl lasă să stea pe stradă şi îl obligă să trăiască dintr-un cărucior cu fier vechi. Dacă ai vrea să-l ajuţi, ai pune aparatul în husă şi te-ai lega la cărucior lângă el, că firav nu pari şi vezi că nu poate să-l tragă singur.
- Şi dacă o să creadă că vreau să-i fur căruciorul?
- Mda, te-ai scos….
M-am uitat câteva secunde bune ba la aurolac, ba la aparat. Am pus aparatul în husă, m-am întors spre dreapta şi am plecat. Ştiam că dacă fac poza, nu mă pot abţine şi o public. Motiv pentru care…nu am făcut-o.

Unii oameni trăiesc o viaţă întreagă în criză financiară. Se nasc cu ea, o cunosc de mici şi ea îi cunoaşte bine pe ei, nu le dă drumul, nu-i lasă să ridice capul, le dăruieşte o pungă cu bronz, prenadez sau aurolac şi un cărucior, zestrea lor, instrumentarul cu care trebuie să facă faţă vieţii. Noi ceilalţi, am putea să mâncăm mai puţine prăjituri, să aruncăm mai puţină mâncare, să nu cumpărăm toate lucrurile de care nu avem nevoie. Măcar o vreme, până trece criza. Iar pe marmota aia, dă-o-n mă-sa, cu ciocolata ei cu tot.

Tweet