Adi Hădean

Naria se pregăteşte de război. Armatele se adună în cele două peşteri alăturate şi sforăie nerăbdătoare. Din când în când, câte un recrut din cei tineri, muc nerăbdător şi fără experienţă, se repede afară dar este şters numaidecât de pe faţa omului, care deja s-a apucat să crească pădure la intrarea în peşteri, probabil pentru a bloca ofensiva ce se pregăteşte de trei zile şi trei nopţi.

Aşa ar putea începe o mică epopee, inspirată de febră, sudori reci şi secreţii absolut nedorite. Voi ţine minte începutul şi îl voi folosi în prima carte pentru copii pe care o voi scrie (îmi tot propun asta). Între timp, mă uit la ziua asta de 31 Decembrie a anului 2008 şi parcă nu-mi vine a crede că se termină anul. Mie mi se pare că-i un an neterminat, un an care nu şi-a făcut treaba până la capăt. Dar, ştiţi cum se spune, nu aduce anul cât aduce ceasul, aşa că s-ar putea ca anul 2008 să-mi demonstreze că-i un an complet, cândva, în următoarele ore.
Â
Cum a fost anul 2008 pentru mine? Bun, în general. Acasă a fost cald şi bine, pe ogor am avut parte de mai multe experienţe, am cunoscut oameni frumoşi, generoşi, interesanţi, interesaţi, inteligenţi, imbecili. M-am rugat, am sperat şi am primit tot ce am cerut. Poate nu am dat cât ar fi trebuit, şi ăsta-i singurul lucru pe care mi-l doresc cu adevărat pentru 2009. Iar vouă, dragii mei, vă urez să aveţi ocazii, şi să profitaţi de ele. La mulţi ani!

Cele rele, să se spele. Cele bune au oricum o şansă în plus, chiar dacă-s mai murdărele. Nu ştiu ce am vrut să spun cu asta, mi-a ieşit din tastatură, aşa, pur şi simplu. Treaba stă aşa: sărbători-sărbători, da' excesele nu-s bune şi nici să o ţii doar pe o parte nu-i tocmai bine. De aceea încercăm cu disperare să restabilim un echilibru în univers şi să refuzăm tot mai multă mâncare, respectiv să acceptăm tot mai multă mişcare. În ciuda faptului că mă bântuie o mândră de răceală, aseară am fost la bowling. Azi ne echipăm şi urcăm la zăpadă, la Cavnic. Dacă supravieţuiesc, revin mai pe seară cu detalii.

Update:

Se pare că am supravieţuit zilei şi iată-mă destul de viu pentru a vă povesti şi vouă despre ea. Nu voi insista asupra bowling-ului de aseară, în fond e o activitate de interior şi nu e specifică sezonului. Activitatea de exterior e cea care merită atenţie, mai ales dacă sunteţi prinşi de flama muntelui. Am urcat la Cavnic (cu Raluca, fratele ei, fratele meu cel repatriat temporar şi dornic de o schimbare faşă de ariditatea Andaluziei, sora mea cea mică şi cumnata mea) puţin mai târziu decât intenţionam dar ăsta nu-i neapărat un lucru rău. Pârtia pe care am ales-o (sunt mai multe, cu grade de dificultate diferite) are instalaţie de nocturnă şi se poate schia pe ea şi noaptea (nu ştiu dacă e deschisă non stop dar sincer, nu văd pe nimeni pe schiuri la patru dimineaţa dacă nu-i neapărat nevoie). Dacă nu ai schiuri şi clăpari, le poţi închiria (20 de lei cu totul, pentru o oră) din mai multe locuri. Dacă nu ai nimic în comun cu schiatul, există tubby, un colac din cauciuc, plin cu aer şi dotat cu un cordon. Pentru tubby s-a construit o pârtie specială care seamănă pe undeva cu cele de bob. Închirierea unui tubby e tot 20 de lei pe oră. Pe marginea drumului, la baza pârtiei, găseşti câteva tonete cu grătare, mititei, hamburgeri, ceai, vin fiert şi alte lucruri de înghiţit între două coborâri. Un pahar de vin fiert e 3 lei iar în legătură cu hamburgerii, să mă iertaţi dar n-am fost curios defel. Una peste alta, ieşirea la aer n-a fost rea. Dacă s-ar putea rezolva cumva să facă zăpada caldă, ar fi chiar perfect(eu sunt om de vară, nu-mi place frigul decât rareori şi nicidecum în bocanci, şi deşi am fost echipat adecvat locului şi sezonului, mi-au cam îngheţat copitele). Mă retrag în compania unui bol cu ciorbă fierbinte iar pe voi vă las cu câteva poze de la faţa locului:

Dacă facem media, suntem o familie care găteşte şi schiază binişor.


Gabi (cumnata mea) pe tubby

Dacă era puţin mai cald afară, nu făceam toate pozele albastre.

Îmi place muntele, fie că e vară, fie că e iarnă. Diferenţa e că iarna îmi place să-l văd de la distanţă, apropierea nu mă avantajează prea mult.

Simona Ionescu a gătit de Crăciun o minunăţie, sarmale în dovleac, la cuptor. O mâncare genială prin simplitatea ei, rafinată de la sine, rustică în esenţă dar burgheză datorită manierei de realizare. Mâncarea Simonei (nu, nu am mâncat din ea, mi-a fost dat, şi de ajuns, să o văd în poze şi să citesc despre modul de preparare) a avut un efect dublu asupra minţii mele: am început să salivez instantaneu, atomii mei şi-au amintit gusturile şi au început să le combine, făcându-mă să-mi imaginez că mut sarmalele cu lingura de lemn, din strachina improvizată şi fierbinte, în farfuria mea. Aproape că le-am simţit mirosul, îmbinat cu cel al dovleacului, din care eu unul aş face parfum.
Acesta a fost primul efect. Cel de-al doilea m-a întristat puţin, dar aşa-i viaţa asta, cu noi prin ea, balansând între tristeţe şi bucurie. Mi s-a făcut dor de Radu Anton Roman, de felul în care a ştiut să pună greutatea celor 140 de kilograme ale trupului său şi tonele de minte pe care i le-a dat Dumnezeu, în slujba sfintei îmbucături. Vă spuneam acum câteva zile că România liberă a făcut un lucru bun publicând reţetele româneşti culese de Radu din spaţiul locuit de urmaşii lui Decebal şi Traian. Am citit cu nesaţ cele şapte volume apărute la tarabele cu presă, am absorbit poveştile care învăluie fiecare reţetă şi mi-a părut bine că au rămas scrise. Apoi mi-a părut rău că nu mai pot auzi vorba domoală şi plină de miez a lui Radu, că nu mai pot intra în bucătăria lui, aşa cum făceam când avea emisiunea la Pro Tv.
Bucătăria lui Radu a fost singura emisiune (neînlocuită de alta până acum) pentru care îmi făceam timp, emisiunea după care îmi făceam programul în week-end. Da, e adevărat, mi-au plăcut mult şi emisiunile lui Jamie Oliver dar nu simţeam că pierd ceva dacă nu văd una dintre ele. Mă consolez cu gândul că am acasă emisiunea filmată de Radu Anton Roman la vie, în Bihor, emisiune pe care mi-a dăruit-o domnul Gheorghe Lazăr, fostul şef al Protocolului la Universitatea Oradea, om care a participat la realizarea acelei emisiuni, bun cunoscător al gastronomiei româneşti, autor de cărţi culinare, om cu a cărui prietenie mă mândresc.
Încă nu văd pe nimeni care să se apropie de felul lui Radu, nu îmi pare că s-ar preocupa cineva să ducă mai departe munca sa şi asta mă sperie puţin. Mă tem că într-o generaţie, două, vom fi învinşi de Burger King, şaorma şi condimente gata amestecate, ba pentru vin fiert, ba pentru pui, ba pentru cârnaţi, mă tem că vom fi învinşi de alienare şi lene. Şi asta mă face să-mi fie şi mai dor de Radu Anton Roman.

Aseară am participat la un …hai să-i spunem…schimb de cărţi. Un mic cenaclu literar în doi (domnul George et moi), în care am dezbătut pe marginea unor lecturi atente dintr-un clasic francez şi unul scoţian. Numele lor nu-s importante, important e că datorită profunzimii ideilor desprinse din aceste lecturi, am plecat acasă puţin bulversat. Asta se întâmpla în preajma miezului nopţii. Mi-a fost milă (frică) să o sun pe Raluca să vină după mine, taxiuri în staţie nu se găseau aşa că am făcut o plimbare extrem de matinală şi de răcoroasă (gradele erau cu minus în faţă la acea oră) în compania clasicilor din capul meu. Ce am făcut după ce am ajuns acasă? În primul rând, am făcut faţă valurilor de râs care s-au revărsat asupra mea (probabil lectura m-a transformat într-un personaj amuzant) apoi am încercat să dorm. Mi-a ieşit din prima. Pe la două m-am trezit cu poftă de apă. Am băut aproape un litru. M-am culcat iar şi m-am trezit în două ceasuri pentru a mai bea ceva. S-a nimerit să fie ceai. Un litru şi jumătate în zece minute.
M-am trezit devinitiv pe la nouă dimineaţa. Igienizarea corporală a durat o veşnicie. Apa curgea din duş cu zgomotul a trei Niagare, lamele aparatului de bărbierit treceau peste obrazul meu ca şi cum ar fi fost lamele plugului în plină campanie agricolă de toamnă, fiecare clic al unghierei producea ecouri până-n stomacul meu lipsit de apărare în faţa magmei dintr-însul. Ce am învăţat eu din toate astea:
1) Raluca e o femeie destul de înţeleaptă pentru vârsta ei.
2) Cititul intens deshidratează.
3) Pământul e un loc prea zgomotos.
4) Azi nu o să fac pagubă în alcoolul neamurilor (remember botezul la care participăm) dar ciorba nu-i deloc în siguranţă.
La revedere.

Vă promiteam mai devreme că vă voi arăta pentru ce mă voi retrage la mânăstire după data de cinci Ianuarie. Se cade să mă ţin de cuvânt chiar dacă apa minerală promisă lui George s-a transformat în brandy, şi nu puţin. Iată, aşadar:

Au fost sarmale în diverse versiuni, iepure la cuptor cu haină de morcovi, ţelină şi vin roşu, fabuloasa supă de pui (organic) a mamei, fripturi felurite, pui la cuptor, cozonacii (încă nu ştiu dacă mama Ralucăi sau mama au învins în concursul inventat de mine, deci mai încerc) cu nucă şi nişte prăjituri despre care nu voi vorbi acum, căci vă preţuiesc. Pe mâine.

Astăzi veţi afla de ce mă voi retrage la mânăstire începând cu data de cinci Ianuarie. Mai treceţi pe aici, că nici nu ştiţi ce pierdeţi (zice Iliuţă, care a luat-o pe şest de la DDD). V-aş povesti acum dar nu prea am timp. Mâine e botezul Iuliei (cea mai nouă nepoată) şi trebuie să-l ajut pe tac'su la diverse lucruri de băut şi organizat (nu neapărat în ordinea asta), başca mai trebuie să ajung pe la ai mei. Plus că am desfăcut de ieri apa minerală pentru domnul Geoarge şi mă tem că dacă n-o bem azi, se prea răsuflă. Revin în câteva ore (numărătoarea începe de la zece fără un sfert).

Azi e 26 Decembrie. Acum un an am postat pentru prima dată pe adihadean.com. Nici măcar în acea zi, pe 26 Decembrie 2007, nu credeam că voi avea vreodată un blog, în mintea mea nici măcar nu existau blogurile iar eu eram convins că adihadean.com va fi un site personal care mă va ajuta să interacţionez mai bine cu telespectatorii mei. Da, mărturisesc, la vreme aceea făceam o emisiune culinară care se difuza la Antena 1 (oarece staţii locale) şi la televiziunea pentru care lucrasem în Baia Mare, cândva, în negura istoriei, iar din faptul că mai primeam unele scrisori şi îmi mai spuneau prietenii că m-au văzut la televizor, am dedus (foarte convenabil şi lipsit de modestie) că am telespectatorii mei, care abia aşteaptă să ţinem legătura.

Lucrul acesta s-a dovedit a fi parţial adevărat. La puţină vreme după ce am început să-mi promovez www-ul prin intermediul emisiunii, numărul vizitatorilor unici a crescut până pe la 500, lucru care m-a stimulat, m-a încurajat să fac ceea ce mi-am propus, adică să scriu în fiecare zi, să nu las nicio zi fără să postez ceva. Am reuşit să fac lucrul acesta chiar şi după ce numărul unicilor mei a scăzut dramatic de la 600 la 45, în doar o săptămână. Nu mă întrebaţi cum s-a întâmplat asta, habar n-am. Ştiu doar că am muncit destul de mult pentru a vedea iar trei cifre la contor (faptul că nu mai am emisiunea de multe luni, cam de când a început să scadă traficul, probabil contează) şi azi mă bucur mult de cei 100-150 de unici. Mă bucur şi mai mult că zece dintre ei (dintre voi), poate mai puţini, poate mai mulţi, îmi acordă suficient de multă atenţie încât să vadă ce am scris şi să îmi spună părerea lor despre ce am scris.

Am cunoscut în anul acesta câţiva oameni minunaţi (nu o să-i numesc azi, am observat că internetul e un monstru destul de sensibil, degrabă izvorâtor de antipatii şi gelozii), cu unii dintre ei m-am împrietenit la un nivel mai intim decât cel la care se împrietenesc ori se ceartă internauţii pe net, pe unii dintre ei vreau să-i cunosc şi cred că mi-ar plăcea să stăm de vorbă faţă în faţă (poate şi pentru a verifica dacă alchimia trece de nivelul tastaturii şi monitorului).
Pentru anul care vine îmi propun să îmi menţin ritmul de (cel puţin) o postare pe zi. Îmi propun să găsesc o editură care să-mi publice cărţile, îmi propun să vă ofer în fiecare zi un motiv să vreţi să mă vizitaţi şi mâine, îmi propun să-mi deschid blogul spre lume ceva mai mult (mă şi mir că a 224 de membri înscrişi la cât de complicată-i procedura), să uşurez accesul la comentarii, să fiu ceva mai interactiv. Dacă se vor întâmpla toate astea sau nu, rămâne să aflăm. Între timp, îi mulţumesc domnului George (căruia-i datorez râuri de single malt şi pe care o să încerc să-l îmbăt azi cu o apă minerală şi cu o cafea cu zaharină) pentru că mi-a pornit blogul, şi vouă pentru că mă faceţi să vreau să scriu ceva şi mâine.

Anul ăsta nu am împodobit bradul. Ni s-a părut că ar fi deplasat să împodobim un brad pe care să-l lăsăm singur în casa goală pentru două săptămâni. În fond, suntem refugiaţi pe la părinţi, şi unii şi ceilalţi au avut grija asta iar noi am avut ocazia să lăsăm un brad să trăiască alături de fraţii lui, cu rădăcinile înfipte în izvorul cu apă plată al fraţilor Micula (ştiu, e o glumă prostă dar ei au început, când au spus că ăsta-i motivul pentru care coniferele sunt mereu verzi). Aşa cum spune şi Maria, familia e aceeaşi, cu sau fără brad. Crăciunul e acelaşi, cu sau fără brad, cu zăpadă sau fără, cu cârnaţi de porc sau friptură de curcan, cu sarmale cu carne ori doar cu păsat şi ciuperci. Crăciunul nu ar fi acelaşi dacă ar lipsi colindătorii, cei care-i poartă spiritul în glasurile lor, care poartă tradiţia în traistele petrecute peste umeri şi cântecele sfinte trezite la viaţă an după an.

Ne-am petrecut noaptea trecută în casa părinţilor Ralucăi, în Băiaţa de sub Codru. Îmi place mult locul acesta, e un amestec dulce de deal, câmpie şi codru secular (bunicul meu din partea mamei lucra aici la pădure, în urmă cu 60-70 de ani) iar oamenii ţin la tradiţiile lor. Colindătorii au venit până la ora patru, ultimul grup fiind format din peste treizeci de oameni. Mere, nuci, portocale (intrate mai nou în tradiţie), prăjituri, sucuri şi ciocolată pentru cei mici, câte un pahar de vin (extraordinar vin a făcut tatăl Ralucăi, alb-gălbui, zglobiu, uşor acidulat, purificator şi răcoritor, poţi să bei o vadră înainte de a-ţi da seama că ai uitat cum se merge) pentru cei mari. Ăsta-i Crăciunul, o veste bună pe care o auzi de sute de ori de la sute de oameni diferiţi, într-un interval scurt de timp. Pe mine mă remontează, îmi tonifiază conştiinţa, mă apropie de starea de optimism de care am nevoie pentru a trece peste mâine, mă bucură peste măsură. Sarmalele, varza acră, cozonacii, cârnaţii afumaţi, toba, haioşele, covrigeii, sloiul, chiftelele, caltaboşii şi şunca sunt doar detalii. Suculente, absolut delicioase, ucigător de gustoase dar, vai, atât de neînsemnate în comparaţie cu colindătorii. Sper că aţi avut parte de ei anul acesta. Crăciun fericit!

Între măcinat nucă (la maşina cu manivelă, de o vârstă cu mine), preparat o friptură (aşa, ca o masă intermediară), degustat cârnaţi şi vin, am găsit vreme pentru câţiva nori. Nu mai arată Crăciunul cum arăta în copilăria mea dar asta nu înseamnă că-i mai urât. Mă rog, judecaţi voi…

Anul trecut am făcut eu cozonacii. S-ar putea să fi ajuns prea târziu pentru a-i frământa pe cei de anul ăsta. Nu-i o tragedie, pun prinsoare că-i destul loc şi pentru mine în jurul maşinii de gătit, mai ales că vom petrece Crăciunul în două case, cea a părinţilor mei şi cea a părinţilor Ralucăi. Dacă îmi voi găsi aparatul foto, vă voi arăta şi vouă isprăvile-mi culinare. Dacă nu, nu. Ştiu că mulţi dintre voi o lasă mai moale cu blogurile în perioada aceasta, eu unul nu cred că o voi face, în fond sunt înconjurat de internet şi calculatoare şi nu cred că mă voi putea abţine. Fie că veţi fi în zonă, fie că nu, vă urez acum, în clipa asta: Crăciun fericit dragii mei, să ne auzim (citim) cu bine după. Pentru sănătatea voastră, evitaţi excesul de…bla bla bla,ştiţi voi.