Reuniune de familie

Mîine vine fratele meu din Spania. Nu, nu vine să-şi caute de lucru în ţară, cum au făcut unii de l-au ascultat pe Băse (i-a chemat el acasă pe românii din străinătate cu ocazia vizitelor de pace şi prietenie în Spania şi Italia) şi acum sunt daţi afară de la Nokia, nu vine să-şi investească banii câştigaţi cu trudă în economia noastră care picură ori ţăşneşte de-a dreptul prin multele-i orificii. Vine cu famila, să-şi vadă familia. Din fericire au găsit un zbor până la Cluj şi nu vor fi nevoiţi să facă din Bucureşti (de exemplu) în Baia Mare de trei ori mai mult decât din Spania în România. Fireşte, lucrul ăsta mă bucură, după cum mă bucură faptul că Maia, micuţa Anei (sora noastră care trăieşte în Braşov) a mai crescut şi suportă deplasarea, aşa că în două săptămâni vom organiza o mică reuninune de familie în casa părinţilor mei. Poate pare mult să aştepţi două săptămâni dar nu-i, credeţi-mă, fratele meu va avea atât de multe neamuri de vizitat, atât de mulţi prieteni de regăsit (nu a mai fost acasă de doi ani) încât două săptămâni vor trece extrem de repede. Pe de altă parte, Maia va creşte încă puţin (cât alţii în trei, cred) şi noi (Raluca şi cu mine) vom reuşi să ne sincronizăm în aşa fel încât să avem acelaşi week-end liber.
De ce vă povestesc eu vouă toate aceste lucruri care precis nu vă interesează? Probabil pentru că sunt atât de plin de emoţii din cele benefice încât simt nevoia unei supape, simt nevoia să dau şi altora din bucuria de care am parte. Nu vă mai plictisesc, vă mai spun doar că a avea o familie atât de mare, care poate să se adune sub acelaşi acoperiş, fie şi o dată la doi ani, e un privilegiu pe care eu unul îl preţuiesc, pentru care sunt recunoscător şi pe care îmi permit să vi-l doresc şi vouă.
Era să uit (nu era, dar n-am găsit altă formulă de a mă întoarce la discuţie), ieri am sunat-o pe Ana să-i cer povaţă despre o prăjitură (ea e cofetarul familiei). Mi-a dat o idee şi nişte explicaţii din care a apărut PRIMUL MEU TORT CU MERE:

Merele se curăţă şi li se scoate săculeţul cu sâmburi.

Cinci gălbenuşuri se separă de albuşurile lor.


Cinci linguri de zahăr se împrietenesc cu albuşurile…

…atât de tare încât din relaţia lor iese o spumă consistentă.

Gălbenuşurile se freacă bine cu cinci linguri de ulei. Iese un fel de maioneză în care se adaugă un vârf de cuţit de praf de copt şi coaja răzuită de pe o lămâie.

Între timp, se unge o tavă cu ulei şi se tapetează cu zahăr.

Se aşează în ea merele, în ale căror scobituri am presărat scorţişoară şi am picurat miere. Se dă apoi la cuptor, să se înmoaie merele şi să se caramelizeze zahărul.

Spuma şi crema din gălbenuşuri se amestecă uşor, cu telul, nu cu mixerul.

După ce se mai adaugă cinci linguri de făină (în ploaie, printr-o sită dacă nu vă iese altfel) şi se omogenizează bine, se toarnă peste merele din tavă. Tava merge iar în cuptor (care-i cald deja). Nu treceţi cu temperatura peste mediu, ba chiar e bine să o ţineţi sub (140 de grade), blatul va creşte frumos şi se va coace uniform.

După 20 de minute, verificăm (verificaţi)cu o scobitoare din lemn introdusă în blat. Dacă rămâne curată când o scoateţi, înseamnă că s-a copt.


După ce se răceşte, se acoperă cu frişcă (recomand să bateţi o cutie mică de smântână dulce cu o lingură de zahăr) şi se pudrează cu cacao.

Cam asta ar fi to(r)t.

Şi ultima poză cu dedicaţie pentru Ana, duminică e ziua ei :-)