O altă mândră zi de Luni

Un coş măricel stă să izbucnească fix în mijlocul obrazului meu stâng. Dacă aş fi femeie (un fel de femeie, că nu toate reacţionează aşa), aş intra în panică şi m-aş umple de amar şi neconsolare. Aşa, n-am decât să fac faţă exclusiv disconfortului fizic şi glumelor despre pubertate pe care creierul meu cel autoironic le face pe seama obrazului meu cel lovit de inflamaţie. Eh, trece şi asta.

Mâine se împlineşte luna de când am renunţat la job şi la sistemul „nine to five”. Sistemul însă nu pare că ar vrea să renunţe la mine şi mai zvâcneşte a revoltă şi sentimente neplăcute în dimineţile de Luni. Partea bună e că după ce beau două cafele şi realizez faptul că sunt în fotoliul meu, în faţa calculatorului meu, pe cale să mă ocup de programul meu, mă liniştesc, starea de „goosfraba” mă cuprinde şi sunt dintr-o dată gata pentru orice o vrea să aducă ziua.

Nu am vrut să scriu nimic despre tragedia de la Petrila. O s-o fac însă (doar tangenţial) împins de dezgustul faţă de felul în care se face presă azi în România. Să-mi fie iertată tendinţa de a generaliza. Da, există şi jurnalişti pe care îi admir şi în faţa cărora mă înclin dar asta nu poate estompa sentimentul de revoltă care mă încearcă. Observ că Presa nu mai e câinele de pază ci hoitarul care se hrăneşte cu sânge închegat şi lacrimi proaspete. Observ că Presa nu se mai mărgineşte la a oglindi realitatea ci îşi asumă rolul de judecător şi mai apoi pe cel de călău. De ce? Întrebarea e retorică, ştiu răspunsul dar tot nu-mi vine a crede.

Tweet