Adi Hădean

Ieri am postat nişte poze în fugă şi am promis că mai pe seară vin cu o poveste. Seară e acum când scriu, noapte de-a binelea în momentul publicării acestei istorisiri, care e inspirată de Leapşa amintirilor postată de Innuenda pe blogul ei. De fiecare dată când mă las prins de amintiri, am tendinţa de a mă lungi la vorbă cu mine însumi. De data asta, pentru că nu vreau să vă pierdeţi viitorul răsfoindu-mi mie trecutul, mă voi încadra între nişte limite rezonabile. Cred. Sper. Cât despre titlu, se referă la istoria personală, nu la cea a lumii întregi, nici măcar eu nu pot fi atât de îngâmfat încât să-mi închipui că aş avea un rol în scrierea istoriei cu I.

Duşmanul
Aveam patru ani şi locuiam cu părinţii mei în Pâncota, Arad. Oraş mic. Foarte mic. Lanuri de porumb şi floarea soarelui într-o parte, coaste domoale populate cu viţă de vie în cealaltă parte. În zare, cetatea de la Şiria, cu ziduri ştirbe şi mereu în soare. Pâncota era pe atunci un orăşel populat de români, unguri, nemţi şi ţigani. Poate şi câţiva evrei, dar nu mulţi. Străzile largi, cu spaţii verzi late de o parte şi de cealaltă a şoselelor, erau populate de armate de gâşte şi raţe. Casele aveau mai toate câte o grădină cu flori în faţă, imediat după gard. Unele dintre ele, cele ale nemţilor, aveau pitici de grădină printre flori. Unii mici şi simpatici, alţii mari şi înfiorători. Cum poate fi un pitic de grădină înfiorător? Habar n-am dar la patru ani ştiam foarte bine lucrul acesta. Piticul care se vedea prin gardul din sârmă împletită, vopsită în verde, era aproape cât mine, avea căciula vişinie, barba albă, obrajii roşii şi o expresie care mă băga în sperieţi de fiecare dată când mă uitam spre el. Şi culmea, deşi mă plasam în dreapta mamei, în aşa fel încât ea să fie mereu între mine şi monstrul dintre flori când treceam pe lângă casa aceea, nu mă puteam abţine şi aruncam de fiecare dată o privire spre el. Cred că mi se părea ridicol să mă tem de un pitic şi verificam dacă mi-a mai trecut, dacă am mai crescut.

Artiştii
Finalul primului an de şcoală. Serbare. Eu şi vărul Lucian, în aceeaşi clasă, talentaţi la recitat şi deci periculoşi. Mai ales pentru noi înşine. Aveam de executat un cuplet în care era vorba despre doi meşteri buni la toate care fac şi dreg diverse. Spectacolul se petrecea în curtea şcolii cu numărul 10 din Baia Mare, sute de elevi şi părinţi aşteptau cu nerăbdare să se termine poeziile şi cântecele şi să poată pleca la mici în parc, la ţară la bunici, la ţară la sapă sau la ştrand. La vremea aceea, Lucian şi cu mine nu ştiam care dintre noi e mai deştept (azi ştim, el e) motiv pentru care ne-am încurcat pe la finalul primei strofe. Se întâmplă, li se întâmplă şi marilor artişti. Dar lor nu li se întâmplă să se ia la harţă pe chestia asta, să se ameninţe cu recuzita (cleşte, ciocan,vinclu şi metru de tâmplărie) şi să se învinuiască reciproc pentru eşecul numărului artistic. Nu conta că toată lumea râdea, nu conta că mamele s-au îmbujorat de s-a făcut lumină-n public, nu conta că învăţătoarea zumzăia pe lângă noi încercând să ne despartă, noi eram ocupaţi cu găsirea vinovatului. E foarte posibil să fi fost eu acela, chiar şi mai târziu, în facultate (actorie), aveam propria viziune asupra interpretării anumitor pasaje pe care oamenii care se pricepeau la asta le vedeau…cum trebuie.

Justiţia oarbă. Şi proastă.
Cred că era ziua mea de naştere. Şase ani. Împărţeam o bicicletă cu Gabi, fata de peste drum. Care la vremea aceea era mai mică decât mine dar acum e mai mare pentru că s-a măritat şi are un copil (eu aşa ştiu, că doar oamenii mari fac copii). După câteva ture până la colţul străzii şi înapoi ne-am retras pe la casele noastre. În scurtă vreme a apărut o babă care târa după ea o babă şi mai bătrână cu un picior pansat. Ambele susţineau că eu sunt mişelul vitezoman care a rănit baba la picior. Versiunea mea nu a contat iar pe Gabi n-a ascultat-o nimeni, doar era mai mică decât mine. Părinţii mei au plătit 300 de lei pentru sănătatea piciorului babei iar eu am fost pedepsit. Baba a circulat pe strada noastră în sus şi în jos, cu mare viteză, pe propriile picioare, până în ziua morţii ei. Niciodată de atunci încoace nu mi-am mai putut închipui că viaţa-i dreaptă. Lucru care m-a scutit de multe dezamăgiri.

Cum spuneam, nu vreau să vă irosesc vremea, că şi aşa-i prea puţină. Poate vă mai povestesc, dar mai pe rând. Să aveţi o zi bună.