I AR

Dimineaţa la ora patru m-a trezit o durere cruntă în stomac. Mi-am zis că mi se pare şi că dacă-i dau pace, o să facă la fel. Durerea avea însă o altă socoteală aşa că pe la şase m-am ridicat din pat, mi-am făcut un ceai şi o felie de pâine prăjită, cu gândul că mă doare de foame şi nu mai ştiu eu să interpretez mesajele pe care mi le trimite propriul corp, de când cu dieta. N-a funcţionat nici asta. Ba ca să-mi fie clar că nu-i de glumă, organismul meu a hotărât subit să dea la raţe. Ocazie cu care am aflat că vasul wc-ului nostru nu miroase rău deloc. Operaţiunea asta s-a repetat de patru ori până la ora zece şi jumătate, adică de fiecare dată când am încercat să iau un No-Spa sau un Nexium. Poziţii în care să înceteze durerea? Nici măcar una. Şi am încercat tot ce îmi permite mobilitatea (şi cele 100 de kilograme). Raluca îmi zice: „vrei să chem salvarea?”. Deşi mi-am dorit mereu să gonesc prin oraş într-o maşină cu girofar, am zis că „hai să nu fie maşina SMURD primul meu vehicul cu girofar, că poate rămân cu un gust amar şi n-o să mai vreau când oi putea să mă dau cu maşina Poliţiei, şi în fond, sunt eu mare dar nu-i nevoie de serviciul de descarcerare ca să fiu scos din casă”. Buuun. Mi-am luat chiloţii cei noi (nu se ştie pe unde poate începe o investigaţie la stomac), hăinuţe groase că a venit iarna şi ia-te cu Raluca la UPU. Unitatea Primire Urgenţe. Acolo, o stivă de loviţi, alergici, accidentaţi, alcoolizaţi şi bătrâni pe ultima sută de metri. Eu mai lipseam. Un asistent drăguţ (nice, not cute) mi-a făcut fişa (antecedente, simptome actuale,vârstă, etc) şi m-a rugat (M-A RUGAT) să iau loc pe un scaun până când se va putea ocupa cineva de mine. În trei minute m-a preluat o altă asistentă (care abia intrase pe uşă în haine civile, de unde deduc că tocmai intrase în tură), m-a aşezat pe un pat (măh!) cu roţi şi monitor la creştet+diverse măţăgonii electrice şi m-a rugat să aştept puţin. A apărut un doctor cu fişa mea în mână (asistentul îmi verificase tensiunea înainte să mă aşeze pe scaun, asta am uita să spun), m-a cercetat, m-a palpat, m-a apăsat, m-a întrebat diverse şi a plecat. În jumătate de minut a apărut o doamnă doctor care arăta cam ca tanti cea şchioapă din ER, cu diferenţa că nu era şchioapă şi că vorbea în limba română. Da’ la fel de repede. Părea pricepută. I-a spus asistentei care m-a pus pe pat să îmi facă nu ştiu ce. Am aflat repede. Asistenta mi-a dezvelit braţul drept, a frecat un pic cu ceva, a gângurit un „vă pun un fluturaş în braţ, să nu vă mişcaţi vă rog”. La ce durere mă freca în stomac, putea să-mi pună şi un stol de libelule, nu aş fi protestat nici cu un sfert de silabă. „Staţi comod?”, întreabă fata. „Da”. „O să vă fac un Nexium intravenos şi vă mai pun un Ringer pentru stabilizarea hemo-dinamică”. „Un ce?”. „Flaconul acesta din care picură în braţul dumneavoastră, nu durează mult, cam o oră şi jumătate, dar între timp vă vin şi rezultatele analizei de sânge”. „O oră jumătate? Cu Grasă de Cotnari aveţi?”. „Dacă veneaţi puţin mai devreme…”.

 Analizele mi-au ieşit ok, cică am şanse să o mai duc o vreme. De bucurie, i-am făcut Ralucăi o pizza după ce ne-am întors acasă. Mie, o ciorbă din morcovi şi ţelină. Şi de restul, ceai. Cafea ioc, cel puţin două zile, trei. Şi multă atenţie la ce mănânc după cele două-trei zile de ciorbe slabe. Adevărul e că ştiam că nu-mi fac bine tocăturile, trebuia să nu mă ating de blestematul de cârnat. Dar mirosea atât de …