Adi Hădean

Iniţial m-am gândit să-mi intitulez postarea „ La Băgara” dar limba română e atât de plină de posibilităţi încât nu aş fi vrut ca o alăturare nefericită să umbrească imaginea unei zile ca din poveste, o zi care ar fi fost perfectă dacă Raluca n-ar fi trebuit să stea la dispoziţia plantaţiei pe care lucrează, în caz că se întâmplă vreun lucru demn de dat la televizor. Şi perfectă şi mult mai lungă. Buuun. Să vedem partea plină a paharului:

Ieri m-a dus Andrei (că veni vorba, la mulţi ani, prietene) în excursie. Destinaţia: Băgara, aproape de Aghireşu, aproape de Almaş, aproape de Sălaj. Casa lui Marcel şi a Oanei, mai exact. Nu-i cunoaşteţi? Păcat. Ştiţi cu cine ne-am întâlnit noi acolo? Da, cu Marcel şi Oana (cu Marcel mai târziu pentru că era la vânătoare) dar ne-am întâlnit cu însuşi omul fără de a cărui importantă contribuţie nu ar fi existat Jeg şi n-am fi avut noi cui să fim fani. Asta în cazul în care am fi putut fi fanii cuiva. Omul se numeşte Mircea Groza, e tatăl lui Darius (cred că şi al lui Dacian, chiar cred, deşi n-ai zice că-s fraţi ei doi, Darius pontos şi un pic agitat, Dacian liniştit, artist şi , spun unii, mai amuzant decât Darius) şi e o poezie de Topârceanu, ştie orice despre mâncare, a făcut gulaş în faţa Sears Tower (ăla din Chicago, pe dreapta), a bătut toată Rusia şi mare parte din restul Europei, ştie că mâncarea trebuie povestită ca să fie completă şi în plus are o palincă de Sălaj care te poate face să-ţi pară rău că viaţa nu ţine veşnic. Ne-a făcut Mircea un gulaş, un bogracs rustic de la cap la coadă (există şi versiuni mai puţin rustice, destul de elaborate, chiar pretenţioase), aşa cum se face la culesul viei. Da, ştiu că s-a dus vremea culesului dar era păcat să aşteptăm un an până la întâlnirea cu minunăţia la care am „asistat” ieri de ne-am mânjit până la urechi. Nu o să vă dau reţeta, o va face Andrei pe ebucataria.ro după ce termină povestea cu concursul de gătit de pe saitul amintit acum câteva zeci de semne. Eu o să vă spun povestea lui, atât cât am putut (şi m-am priceput) să o pozez:

Înainte de orice, am rupt cornul vacii şi s-a revărsat din el potop de cârnaţi, şunci, pastrame, cepe, morcovi şi brânzeturi, başca nişte cănuţe ca din poveste, pline cu pălincă de Sălaj. Pe care le-am făcut să dispară, că nu-i bine să te apuci de lucrări mari cu stomacul gol şi masa plină.

Cana e mică dar în ea se ţin taine mari. Şi tari.

Da, de culoarea mierii, cu gust de fructe coapte în jurul căruia se învăluie gustul migdalelor amărui, dar nu ca plapuma ci mai degrabă ca voalul mireselor. Eh…

S-a trecut apoi la bogracs (ungurescul ceaun). Slănina ce se încovrigă în el e acolo doar pentru a lăsa grăsimea în care se vor prăji apoi(uşor, nu cu violenţă) nişte lucruri pe care le veţi vedea mai jos.

Despre asta vorbesc: morcovi, ceapă, oarece ardei, tocate mărunt, aşa ca pentru un sofrito de risotto (ca să vezi cum descoperi ţăranul român şi ardelean la cucina italiana acum câteva sute de ani).

Carnea, doar de porc, se opăreşte cât ai gândi, dă i se închidă porii. Asta ţine sucurile cele bune înlăuntrul bucăţicii. Ceea ce-i mai mult decât benefic.

Mai apoi vin şi nişte bucăţele de ciolan şi nişte costiţă. Nu vă uitaţi la grăsime, că-i degresată. E de dietă. Şi, fireşte, marmota…

Cartofii au venit la urmă, chiar după ce gulaşul a căpătat iuţeală şi faţă. Pentru astea două lucruri s-au folosit câţiva căţei de usturoi, suc de roşii din cel grosuţ, piper măcinat proaspăt şi ardei iute. Şi nişte boia de Szeged.

A zis cineva căţel?

Cum era să nu vă arăt artistul?


Se vede că-i obişnuit să mănânce cu lingura mare…

Uite, cam aşa arată la final...

…cremos, bogat în legume dar şi în carne (considerată de mulţi drept cea mai bună între legume)…

…bogat în arome şi plin de poveste, pentru că a fost o mâncare pe cât de făcută, pe atât de vorbită, descusută şi cusută. Afumată nu, afumaţi am fost noi, aşa, uşor, să ne iubească ţigăncile şi să ştim că am destupat sticla cu pălincă de Sălaj.

După cum se vede, iarna amurgul vine mai repede…

…iar eu a trebuit să mă întorc acasă.


Din fericire, Raluca a ţinut două locuri în faţă la spectacolul ăsta.
t=bogracs_023.jpg />

La bună vedere.

Bărbatul care nu s-a uitat niciodată (măcar) cu curiozitate la fundul unei femei (dacă nu cu poftă, speranţă, dorinţă păcătoasă, grimasă, sprânceană ridicată a admiraţie sau batjocură) e probabil orb din naştere. Sau sfânt din naştere. Deşi pe asta nu prea o cred. Sfinţii devin, nu se nasc, şi pe drumul ăsta al devenirii, precis mai au parte de un fund-două. Cât despre mine, sunt orice dar ipocrit nu, aşa că voi recunoaşte că în zilele mele bune am fost un…atent student al formei şi nici azi nu mă dau în lături de la analiza cuminte, aşezată şi bătrânească. Recunosc de asemenea că nu mi-a trecut niciodată prin cap să fac legături între forma fundului feminin şi caracterul purtătoarei, aşa cum au făcut cercetătorii. Şi mai recunosc ceva: am preferat mereu să mă las înşelat, aprobat, amăgit, dezamăgit, certat şi mângâiat de ochi, nu de fund.

Băse ne-a trimis la vot. Îi transmit pe această cale că hai sictir, şi lui, şi oricui are senzaţia că ştie mai bine decât mine ce vreau să fac şi mai ales de ce. Pe de altă parte, acelaşi Băse ne-a amintit că pe 1 Decembrie e ziua naţională a României şi că ar fi frumos din partea noastră să atârnăm la balcon ori la poartă un drapel tricolor. Aş fi preferat să nu o facă, pentru ca nu cumva să creadă vecinii mei că am scos steagul în balcon pentru că aşa a spus Băse. De ce o să arborez drapelul, totuşi? Pentru că sunt patriot şi sunt topit după România şi caracterul de mămăliciki al neamului (în general)? Nu, ci pentru că dacă Marko Bela spune că îl doare sărbătoarea MEA, eu nu pot să-i răspund decât afişând simbolul ei. Şi pentru că strămoşii mei (în particular) n-au fost nişte găini şi s-au bătut pentru Unire.

Am văzut la ştiri că povestea cu teroriştii din Mumbai a luat sfârşit. Aproape două sute de morţi, trei sau patru sute de răniţi, pagube materiale care nici măcar nu mai contează. În plus, zice la Ştiri, „toţi teroriştii au fost ucişi”. Ciudat de convenabil. Când ai de-a face cu Achmed care s-a aruncat în aer şi nu rămâne din el nici ADN pentru analize,înţeleg să presupui că a fost la mijloc nu ştiu care grupare, dar când ai în faţă nişte oameni care mişcă şi trag cu puşca de parcă ar fi vii, nu eşti curios să afli de ce fac asta şi cine i-a pus? Îi omori pur şi simplu pe toţi şi apoi îţi dai cu presupusul despre ei? Să nu vă închipuiţi că le plâng de milă, nu, sunt doar puţin uimit. Dacă aş fi fost general, aş fi vrut să ştiu precis cine e duşmanul meu şi la ce trebuie să mă aştept în viitor. Dacă aş fi fost politician, i-aş fi ordonat generalului să nu ia prizonieri, ca să pot da vina pe cine vreau eu. Cred.

Mîine vine fratele meu din Spania. Nu, nu vine să-şi caute de lucru în ţară, cum au făcut unii de l-au ascultat pe Băse (i-a chemat el acasă pe românii din străinătate cu ocazia vizitelor de pace şi prietenie în Spania şi Italia) şi acum sunt daţi afară de la Nokia, nu vine să-şi investească banii câştigaţi cu trudă în economia noastră care picură ori ţăşneşte de-a dreptul prin multele-i orificii. Vine cu famila, să-şi vadă familia. Din fericire au găsit un zbor până la Cluj şi nu vor fi nevoiţi să facă din Bucureşti (de exemplu) în Baia Mare de trei ori mai mult decât din Spania în România. Fireşte, lucrul ăsta mă bucură, după cum mă bucură faptul că Maia, micuţa Anei (sora noastră care trăieşte în Braşov) a mai crescut şi suportă deplasarea, aşa că în două săptămâni vom organiza o mică reuninune de familie în casa părinţilor mei. Poate pare mult să aştepţi două săptămâni dar nu-i, credeţi-mă, fratele meu va avea atât de multe neamuri de vizitat, atât de mulţi prieteni de regăsit (nu a mai fost acasă de doi ani) încât două săptămâni vor trece extrem de repede. Pe de altă parte, Maia va creşte încă puţin (cât alţii în trei, cred) şi noi (Raluca şi cu mine) vom reuşi să ne sincronizăm în aşa fel încât să avem acelaşi week-end liber.
De ce vă povestesc eu vouă toate aceste lucruri care precis nu vă interesează? Probabil pentru că sunt atât de plin de emoţii din cele benefice încât simt nevoia unei supape, simt nevoia să dau şi altora din bucuria de care am parte. Nu vă mai plictisesc, vă mai spun doar că a avea o familie atât de mare, care poate să se adune sub acelaşi acoperiş, fie şi o dată la doi ani, e un privilegiu pe care eu unul îl preţuiesc, pentru care sunt recunoscător şi pe care îmi permit să vi-l doresc şi vouă.
Era să uit (nu era, dar n-am găsit altă formulă de a mă întoarce la discuţie), ieri am sunat-o pe Ana să-i cer povaţă despre o prăjitură (ea e cofetarul familiei). Mi-a dat o idee şi nişte explicaţii din care a apărut PRIMUL MEU TORT CU MERE:

Merele se curăţă şi li se scoate săculeţul cu sâmburi.

Cinci gălbenuşuri se separă de albuşurile lor.


Cinci linguri de zahăr se împrietenesc cu albuşurile…

…atât de tare încât din relaţia lor iese o spumă consistentă.

Gălbenuşurile se freacă bine cu cinci linguri de ulei. Iese un fel de maioneză în care se adaugă un vârf de cuţit de praf de copt şi coaja răzuită de pe o lămâie.

Între timp, se unge o tavă cu ulei şi se tapetează cu zahăr.

Se aşează în ea merele, în ale căror scobituri am presărat scorţişoară şi am picurat miere. Se dă apoi la cuptor, să se înmoaie merele şi să se caramelizeze zahărul.

Spuma şi crema din gălbenuşuri se amestecă uşor, cu telul, nu cu mixerul.

După ce se mai adaugă cinci linguri de făină (în ploaie, printr-o sită dacă nu vă iese altfel) şi se omogenizează bine, se toarnă peste merele din tavă. Tava merge iar în cuptor (care-i cald deja). Nu treceţi cu temperatura peste mediu, ba chiar e bine să o ţineţi sub (140 de grade), blatul va creşte frumos şi se va coace uniform.

După 20 de minute, verificăm (verificaţi)cu o scobitoare din lemn introdusă în blat. Dacă rămâne curată când o scoateţi, înseamnă că s-a copt.


După ce se răceşte, se acoperă cu frişcă (recomand să bateţi o cutie mică de smântână dulce cu o lingură de zahăr) şi se pudrează cu cacao.

Cam asta ar fi to(r)t.

Şi ultima poză cu dedicaţie pentru Ana, duminică e ziua ei :-)

Ieri am postat nişte poze în fugă şi am promis că mai pe seară vin cu o poveste. Seară e acum când scriu, noapte de-a binelea în momentul publicării acestei istorisiri, care e inspirată de Leapşa amintirilor postată de Innuenda pe blogul ei. De fiecare dată când mă las prins de amintiri, am tendinţa de a mă lungi la vorbă cu mine însumi. De data asta, pentru că nu vreau să vă pierdeţi viitorul răsfoindu-mi mie trecutul, mă voi încadra între nişte limite rezonabile. Cred. Sper. Cât despre titlu, se referă la istoria personală, nu la cea a lumii întregi, nici măcar eu nu pot fi atât de îngâmfat încât să-mi închipui că aş avea un rol în scrierea istoriei cu I.

Duşmanul
Aveam patru ani şi locuiam cu părinţii mei în Pâncota, Arad. Oraş mic. Foarte mic. Lanuri de porumb şi floarea soarelui într-o parte, coaste domoale populate cu viţă de vie în cealaltă parte. În zare, cetatea de la Şiria, cu ziduri ştirbe şi mereu în soare. Pâncota era pe atunci un orăşel populat de români, unguri, nemţi şi ţigani. Poate şi câţiva evrei, dar nu mulţi. Străzile largi, cu spaţii verzi late de o parte şi de cealaltă a şoselelor, erau populate de armate de gâşte şi raţe. Casele aveau mai toate câte o grădină cu flori în faţă, imediat după gard. Unele dintre ele, cele ale nemţilor, aveau pitici de grădină printre flori. Unii mici şi simpatici, alţii mari şi înfiorători. Cum poate fi un pitic de grădină înfiorător? Habar n-am dar la patru ani ştiam foarte bine lucrul acesta. Piticul care se vedea prin gardul din sârmă împletită, vopsită în verde, era aproape cât mine, avea căciula vişinie, barba albă, obrajii roşii şi o expresie care mă băga în sperieţi de fiecare dată când mă uitam spre el. Şi culmea, deşi mă plasam în dreapta mamei, în aşa fel încât ea să fie mereu între mine şi monstrul dintre flori când treceam pe lângă casa aceea, nu mă puteam abţine şi aruncam de fiecare dată o privire spre el. Cred că mi se părea ridicol să mă tem de un pitic şi verificam dacă mi-a mai trecut, dacă am mai crescut.

Artiştii
Finalul primului an de şcoală. Serbare. Eu şi vărul Lucian, în aceeaşi clasă, talentaţi la recitat şi deci periculoşi. Mai ales pentru noi înşine. Aveam de executat un cuplet în care era vorba despre doi meşteri buni la toate care fac şi dreg diverse. Spectacolul se petrecea în curtea şcolii cu numărul 10 din Baia Mare, sute de elevi şi părinţi aşteptau cu nerăbdare să se termine poeziile şi cântecele şi să poată pleca la mici în parc, la ţară la bunici, la ţară la sapă sau la ştrand. La vremea aceea, Lucian şi cu mine nu ştiam care dintre noi e mai deştept (azi ştim, el e) motiv pentru care ne-am încurcat pe la finalul primei strofe. Se întâmplă, li se întâmplă şi marilor artişti. Dar lor nu li se întâmplă să se ia la harţă pe chestia asta, să se ameninţe cu recuzita (cleşte, ciocan,vinclu şi metru de tâmplărie) şi să se învinuiască reciproc pentru eşecul numărului artistic. Nu conta că toată lumea râdea, nu conta că mamele s-au îmbujorat de s-a făcut lumină-n public, nu conta că învăţătoarea zumzăia pe lângă noi încercând să ne despartă, noi eram ocupaţi cu găsirea vinovatului. E foarte posibil să fi fost eu acela, chiar şi mai târziu, în facultate (actorie), aveam propria viziune asupra interpretării anumitor pasaje pe care oamenii care se pricepeau la asta le vedeau…cum trebuie.

Justiţia oarbă. Şi proastă.
Cred că era ziua mea de naştere. Şase ani. Împărţeam o bicicletă cu Gabi, fata de peste drum. Care la vremea aceea era mai mică decât mine dar acum e mai mare pentru că s-a măritat şi are un copil (eu aşa ştiu, că doar oamenii mari fac copii). După câteva ture până la colţul străzii şi înapoi ne-am retras pe la casele noastre. În scurtă vreme a apărut o babă care târa după ea o babă şi mai bătrână cu un picior pansat. Ambele susţineau că eu sunt mişelul vitezoman care a rănit baba la picior. Versiunea mea nu a contat iar pe Gabi n-a ascultat-o nimeni, doar era mai mică decât mine. Părinţii mei au plătit 300 de lei pentru sănătatea piciorului babei iar eu am fost pedepsit. Baba a circulat pe strada noastră în sus şi în jos, cu mare viteză, pe propriile picioare, până în ziua morţii ei. Niciodată de atunci încoace nu mi-am mai putut închipui că viaţa-i dreaptă. Lucru care m-a scutit de multe dezamăgiri.

Cum spuneam, nu vreau să vă irosesc vremea, că şi aşa-i prea puţină. Poate vă mai povestesc, dar mai pe rând. Să aveţi o zi bună.

Urâtă dimineaţă la Cluj. În zece minute o iau spre vest, am treabă în Oradea. Motiv pentru care nu pot să stau prea mult lângă net. Vă dau acum două poze şi mai pe seară o să vă spun o poveste. Sper.

Echipament de protecţie


Nori. Că precis n-aţi mai văzut :-)

Update:
Asta e dintr-o primarie, nu spun care. Deocamdata. Ma intreb de ce o fi aparut anuntul…

Si cand ii trag o dunga alba…


Miroase a iarna.

Si da, e iarna. Asa se vedea pe marginea drumului, intre Cluj si Oradea. Cat de dus trebuie sa fii ca sa faci poze in timp ce conduci?

N-am ştiut cum să-mi intitulez postarea de azi. Prea multă informaţie, prea multe dude, prea multă campanie electorală, prea mult vaccin anti HPV. Aşa că fac o paranteză şi pun în ea câteva lucruri mai mult ori mai puţin de mirare. De exemplu: mogulul Voiculescu a fost aseară la Antena 3. Din vorbă în vorbă, Gâdea l-a întrebat dacă se închide Romantic FM (mie mi-ar părea rău, e radioul meu preferat dpdv muzical). Domnul mogul a spus că nici vorbă pentru că i-a spus el mogulei mici că „ dragă Camelia, banii sunt foarte importanţi în viaţă dar există lucruri mult mai importante, ce dacă pierzi bani (Romantic FM nu are publicitate, deci nu produce bani), pierde, că ai de unde”. Mda. Cred că pierde taman din genericele de la Antena 2 şi din emisiunile de divertisment de la Antena1, că nici unele, nici celelalte nu par a fi făcute cu mare cheltuială.

Nişte cercetători, indubitabil britanici, au făcut o cercetare de marketing (există în lume şi cercetători care nu poartă halat şi un microscop la rever) asupra unui produs SF. Studiul a relevat printre altele şi faptul că oamenii cred mai mult în paranormal decât în Dumnezeu, că femeile se duc la medium mai des decât bărbaţii, că mai multe femei cred în extratereştri. Oamenii de ştiinţă cred că înclinarea către paranormal a speciei noastre e din vina religiilor, care nu recunosc fenomenele paranormale. Eu cred că oamenii de ştiinţă nu prea sunt duşi la biserică şi nici cărţi de religie n-au citit. Care cărţi sunt pline de paranormal, doar că paranormalul nu-i prea iubit. Pe de altă parte, e mult mai uşor să crezi ce spun Urania şi Neti Sandu pe care le vezi la televizor decât să crezi ce spune un Dumnezeu pe care nu l-ai văzut niciodată. N-a spus nimeni că dreapta credinţă e lucru uşor. Acum o să-mi spuneţi că horoscopul nu-i paranormal. Ei bine, vrăjitoarele şi cetitorii în stele sunt în aceeaşi oală, cel puţin în cartea mea. Cât despre faptul că mai multe femei decât bărbaţi cred în existenţa extratereştrilor, aş putea să pariez că de fapt ele nu cred în existenţa extratereştrilor cât SPERĂ că ei există, că nu se mai poate cu bărbaţii ăştia de pe planetă, superficiali, necrezători în Urania şi trigoanele ei cu gem, incapabili să livreze un amărât de orgasm şi fără noţiunea de preludiu înscrisă în codul genetic.

Mi-a scăpat un „anti HPV” ceva mai sus. Poate nu întâmplător. De fapt, cred că nimic nu-i întâmplător şi nici bufniţele nu-s ceea ce par a fi (fire, walk with me). E mare vânzoleală zilele astea din pricina programului naţional de vaccinare a fetiţelor împotriva HPV, virusul considerat răspunzător pentru cancerul de col uterin. Habar n-am dacă e bine sau rău, mă pricep mult prea puţin pentru a avea o părere pe care să o consider demnă de a fi expusă. Am găsit pe net (pe bloguri) opinii contra. Lilişor de exemplu, pare că s-a documentat niţel încă de când au început discuţiile despre eventuala demarare a acestui program. Nu am găsit pe net opinii pro. E drept, nu am căutat pe tot net-ul, că nu-s Google. O fi având şi vaccinul ăsta partizanii lui. Întrebările care mă rod pe mine (referitor la această chestiune) au răspuns în istorie şi probabil voi cerceta puţin, să văd dacă oamenii au reacţionat la fel şi în momentul apariţiei vaccinului antipoliomelitic, a antirabicului ori a altor vaccinuri care se folosesc de ani buni. Iar întrebarea următoare e de fapt o acuzaţie: de ce nu învaţă autorităţile române că oamenii nu-s chiar atât de proşti şi că pot să înţeleagă nişte informaţii, cu condiţia să fie spuse într-o limbă omenească şi, fireşte, să fie oferite?

Azi nu am prea mult timp. De fapt, am foarte puţin. Totuşi, e destul cât să vă pot face un cadou: pâinea pe care am făcut-o în dimineaţa asta. Simplă, din aluatul care mi-a rămas de la pizza de ieri (doar o jumătate de kilogram de făină, câteva grame de drojdie, o cană de apă călduţă, sare, puţin ulei şi puţin zahăr, frământate bine). Am umplut-o cu brânza pe care am găsit-o în frigider (de burduf, de capră, mozzarella şi puţin parmezan) şi cu câteva feliuţe de şuncă slabă şi fiartă. În mod normal nu umplu pâinea dar am vrut să folosesc brânzeturile cât erau în termenul de valabilitate şi am ales varianta asta de sandwich gata făcut. O felie de pâine din asta merge perfect lângă un pahar de iaurt. Foarte ok pentru un prânz în fugă. Cred eu. Gata cu vorba, că vin pozele peste noi. Să aveţi o săptămână bună, cu pâine destulă şi cu griji puţine.

Aluatul a stat de ieri în frigider.

Brânzicile…

…şi şunca se aşează peste aluatul întins la grosimea de un deget.

Aluatul se rulează peste brânză şi şuncă. Se aşează într-o tavă tapetată cu făină, se lasă la loc călduţ, sub un prosop curat, cam o oră (mai trebuie să crească) apoi se dă la cuptor (pe care l-aţi încălzit între timp la mediu).

După jumătate de oră…

…arată cam aşa.

Da, e cam scorburoasă dar brînza nu creşte în cuptor :-)


Coaja e subţire dar crocantă…


…iar miezul pufos, învelit în brânză topită, e senzaţional.

Dimineaţa la ora patru m-a trezit o durere cruntă în stomac. Mi-am zis că mi se pare şi că dacă-i dau pace, o să facă la fel. Durerea avea însă o altă socoteală aşa că pe la şase m-am ridicat din pat, mi-am făcut un ceai şi o felie de pâine prăjită, cu gândul că mă doare de foame şi nu mai ştiu eu să interpretez mesajele pe care mi le trimite propriul corp, de când cu dieta. N-a funcţionat nici asta. Ba ca să-mi fie clar că nu-i de glumă, organismul meu a hotărât subit să dea la raţe. Ocazie cu care am aflat că vasul wc-ului nostru nu miroase rău deloc. Operaţiunea asta s-a repetat de patru ori până la ora zece şi jumătate, adică de fiecare dată când am încercat să iau un No-Spa sau un Nexium. Poziţii în care să înceteze durerea? Nici măcar una. Şi am încercat tot ce îmi permite mobilitatea (şi cele 100 de kilograme). Raluca îmi zice: „vrei să chem salvarea?”. Deşi mi-am dorit mereu să gonesc prin oraş într-o maşină cu girofar, am zis că „hai să nu fie maşina SMURD primul meu vehicul cu girofar, că poate rămân cu un gust amar şi n-o să mai vreau când oi putea să mă dau cu maşina Poliţiei, şi în fond, sunt eu mare dar nu-i nevoie de serviciul de descarcerare ca să fiu scos din casă”. Buuun. Mi-am luat chiloţii cei noi (nu se ştie pe unde poate începe o investigaţie la stomac), hăinuţe groase că a venit iarna şi ia-te cu Raluca la UPU. Unitatea Primire Urgenţe. Acolo, o stivă de loviţi, alergici, accidentaţi, alcoolizaţi şi bătrâni pe ultima sută de metri. Eu mai lipseam. Un asistent drăguţ (nice, not cute) mi-a făcut fişa (antecedente, simptome actuale,vârstă, etc) şi m-a rugat (M-A RUGAT) să iau loc pe un scaun până când se va putea ocupa cineva de mine. În trei minute m-a preluat o altă asistentă (care abia intrase pe uşă în haine civile, de unde deduc că tocmai intrase în tură), m-a aşezat pe un pat (măh!) cu roţi şi monitor la creştet+diverse măţăgonii electrice şi m-a rugat să aştept puţin. A apărut un doctor cu fişa mea în mână (asistentul îmi verificase tensiunea înainte să mă aşeze pe scaun, asta am uita să spun), m-a cercetat, m-a palpat, m-a apăsat, m-a întrebat diverse şi a plecat. În jumătate de minut a apărut o doamnă doctor care arăta cam ca tanti cea şchioapă din ER, cu diferenţa că nu era şchioapă şi că vorbea în limba română. Da’ la fel de repede. Părea pricepută. I-a spus asistentei care m-a pus pe pat să îmi facă nu ştiu ce. Am aflat repede. Asistenta mi-a dezvelit braţul drept, a frecat un pic cu ceva, a gângurit un „vă pun un fluturaş în braţ, să nu vă mişcaţi vă rog”. La ce durere mă freca în stomac, putea să-mi pună şi un stol de libelule, nu aş fi protestat nici cu un sfert de silabă. „Staţi comod?”, întreabă fata. „Da”. „O să vă fac un Nexium intravenos şi vă mai pun un Ringer pentru stabilizarea hemo-dinamică”. „Un ce?”. „Flaconul acesta din care picură în braţul dumneavoastră, nu durează mult, cam o oră şi jumătate, dar între timp vă vin şi rezultatele analizei de sânge”. „O oră jumătate? Cu Grasă de Cotnari aveţi?”. „Dacă veneaţi puţin mai devreme…”.

 Analizele mi-au ieşit ok, cică am şanse să o mai duc o vreme. De bucurie, i-am făcut Ralucăi o pizza după ce ne-am întors acasă. Mie, o ciorbă din morcovi şi ţelină. Şi de restul, ceai. Cafea ioc, cel puţin două zile, trei. Şi multă atenţie la ce mănânc după cele două-trei zile de ciorbe slabe. Adevărul e că ştiam că nu-mi fac bine tocăturile, trebuia să nu mă ating de blestematul de cârnat. Dar mirosea atât de …

În timp ce stăteam cu consoarta la o cafea şi o vorbă despre diferenţele dintre “obez” şi “supraponderal”, m-a lovit aşa o poftă de ceva dulce. Cu oarece zahăr dar fără aluat. Şi cu arome multe şi bune-bune. Să vedem:

Pere zemoase şi parfumate. Nu ştiu cum se cheamă soiul dar ar fi aiurea să le ştiu eu pe toate.


Le curăţaţi. Coaja se poate mânca. Eu aşa am făcut, recunosc.

Puneţi patru linguri de zahăr pudră (cu aromă de vanilie, dacă se poate) într-o oală nu foarte mare...

…apoi adăugaţi mirodeniile: scorţişoară, nucşoară, cuişoare.

Vinul alb şi dulce e obligatoriu. Un pahar mare. Adică 25o ml.

Dacă uitaţi să puneţi perele, n-aţi făcut nimic. După ce le puneţi, aşezaţi oala pe foc mic-mic-mic şi o lăsaţi acolo o oră şi zece minute. Important: nu e voie să fiarbă!

După ce scoateţi perele,adăugaţi patru linguri de zahăr tos, măriţi focul şi lăsaţi să scadă sucul. Treptat se va forma caramelul. Pe care-l turnaţi în capul perelor.

E mai bine să puneţi perele într-un vas cu oarece adâncime, caramelul topit curge (chiar dacă e mai lent) şi ar fi păcat să vă umpleţi bucătăria de zahăr, pe care, odată întărit, greu îl convingeţi să se dezlipească de pe mobilier şi gresie.

Cam aşa arată la final…

…sau aşa

Sau aşa..

Gata, ultima.

Later edit:
Statul român pe care cu iubire îl iubesc şi cu preţuire îl preţuiesc, are o treabă cu un blog. Cu Sfinxul din Reşiţa mai exact. De ce o poartă pe Sibilla prin comisii disciplinare? În principiu, pentru atitudinea manifestată prin intermediul blogului pomenit mai sus. Mi se pare scârbos ce face instituţia de stat în care munceşte Sibilla şi de necrezut, în condiţiile în care dreptul la liberă exprimare e garantat prin Constituţia, dacă nu mă înşel. Am aflat vestea asta la Chinezu unde puteţi să aflaţi oarece detalii în plus. TOATE detaliile despre mârşăvie pot fi găsite însă pe Sfinx 667. Dreptate şi frăţie!

Aseară, la televizor. Diverse programe de divertisment care implică vorbirea liberă + câteva reclame. Într-un interval de 20 minute am crezut că-mi ia foc calota craniană de la câte „vreau şi eu”, „am venit şi noi”, „dă-mi şi mie”, „mergem şi noi mai repede?” am auzit, în condiţiile în care NIMENI nu mai vroia, venea sau urma să vină, primea sau mergea. Măi copii, scenarişti şi copywriteri ori ce mai sunteţi voi, cine puşca mea vă învaţă pe voi limba română? Dorel? Acum, că a murit George Pruteanu (Doamne iartă-l) vă faceţi de cap şi siluiţi limba asta cum vă vine, din orice poziţie şi în orice context? Cum ar fi să vină iubita ta la tine (acum vorbeam cu scenaristul/copy-ul) şi să spună „vii şi tu să facem sex azi?” Ha??? Şi mai cine a venit azi să faceţi sex? Ai organizat o mică orgie în cinstea întoarcerii mele de la serviciu?

Capii marilor producători auto din SUA s-au prezentat în faţa Congresului să ceară pământ şi apă. Adică să se milogească pentru oarece fonduri pe care să le ramburseze cândva cu dobândă. Congresul i-a trimis frumuşel la casele lor să se mai gândească la felul în care vor da banii înapoi (ei au venit doar să ceară, nu aveau un plan temeinic, ceea ce mă cam miră, că doar nu-s români) şi în plus, a mai şi făcut mişto de ei niţel întrebând care dintre mahări e dispus să lase avionul personal în parcare şi să plece acasă cu o cursă comercială. După cum era de aşteptat, nimeni nu a vrut să zboare decât cu avionul în care l-a fătat mă-sa, lucru care îmi întăreşte convingerea că drăguţa asta de criză economico-financiară e doar pentru fraieri.

Există un site dedicat femeilor (există mai multe, azi l-am descoperit pe acesta), ele.ro. Cei care scriu pe site-ul ăsta, cred de bună seamă că femeile sunt în general nişte idioate. Altfel nu-mi explic tâmpenii de genul „Sa gasesti un partener de sex foarte bun e poate mai greu decat sa gasesti un ac in carul cu fan. Daca ai totusi norocul sa dai peste unul, agata-te cu dintii de el! Cum sa iti dai seama ca ai dat peste comoara? Iata cateva semne care s-ar putea sa te ajute.” (citiţi continuarea aici să nu spună oamenii că le-am furat minunatul articol). După mintea persoanei care a scris povestea asta, femeile din lumea întreagă aşteaptă fie ziua de 8 Martie să vină Cipăndeils şi să-şi aleagă un partener de sex, că tare mult a trecut de la precedentul 8 Martie, fie să vină circul ca să-şi găsească un partener de împerechere între acrobaţi.

Deşi mă ţin de cură, nu mă pot abţine de la gătit. Asta e, soartă potrivnică, nimic nu-i uşor în viaţă. Ieri am făcut mai multe lucruri. Hai să vă arăt:

Muşchi alb de vită, legume din grădină

Se curăţă, se spală şi se pun într-o oală împreună cu condimentele (piper boabe, foi de dafin, nucşoară). Apoi se acoperă cu apă rece şi se lasă la foc mic o oră şi jumătate.

Spuma se culege cu grijă, altfel se tulbură supa.

După o oră şi jumătate se strecoară, i se adaugă pătrunjel verde şi tăieţeii fierţi separat în apă cu sare.

Fireşte, puteţi să o mai aromaţi cu ce doriţi voi (tarhon, puţin busuioc), eventual să-i mai adăugaţi puţină sare.

Ce facem cu carnea şi legumele? Carnea se taie în felii, se aşează pe fundul unei cratiţe şi peste ea vin în straturi…

…două cepe crude şi morcovii care au fiert în supă. Bine, şi ţelina. Şi o mînă de orez crud. Apoi se acoperă cu supă şi se lasă sub capac, la foc mic, până se umflă orezul (care trebuie să rămână puţin al dente)

După ce a fiert orezul se adaugă două linguri de oţet balsamic, două linguri de brânză de burduf şi oarece ierburi parfumate. Se mai lasă la foc fără capac preţ de două minute şi…

…gata.